de Alexandru Lăzescu

Pentru o bună parte dintre americani, o finală Trump-Sanders sau chiar una Cruz-Sanders, variante deloc imposibile, ar fi un adevărat scenariu de coșmar. Dar cum s-a ajuns aici?

„Donald Trump și Ted Cruz sperie me­dii­le corporatiste din America“ titra Fi­nan­cial Times cu doar două zile înaintea celei de-a doua runde de alegeri preliminare, din New Hampshire. De regulă, cercurile de afaceri sprijină Partidul Re­pu­bli­can, însă posibilitatea ca unul dintre cei doi com­pe­titori din cursa pre­zi­den­țială menționați anterior să obțină în final no­mi­na­lizarea îi pune pe mulți pe gânduri, făcându-i să ia se­rios în considerare ideea de a o vota pe Hillary Clin­ton într-o confruntare cu Trump sau Cruz. Problema e că lucrurile nu sunt deloc cla­re nici măcar de cealaltă parte a baricadei. Pentru că Hillary Clinton se confruntă, la rân­dul ei, cu un contracandidat auto­de­cla­rat socialist, Bernie Sanders, un fel de Trump pe dos, care a crescut spectaculos în sondaje.

La fel ca Trump, Bernie Sanders a devenit popular exploatând frustrări și făcând promisiuni generoase, fără a mai explica și cum le va pune în practică. El pe­da­lează, în principal, pe chestiunea ine­chi­tății, înfierând ecartul mare dintre săraci și bogați plus Wall Street. Și, tot la fel ca Donald Trump, este total afon în materie de politică externă. Ceea ce, în cazul unui președinte american, este un serios motiv de îngrijorare. La rândul său, Ted Cruz es­te unul dintre cei mai antipatizați po­li­ti­cieni chiar în rândul cercurilor re­pu­bli­ca­ne, fiind considerat excesiv de arogant și mult prea la dreapta pentru a avea șanse re­ale la alegerile generale. Un om de afa­ceri american declara aceluiași Financial Timescă pur și simplu nu crede că Ted Cruz este capabil să guverneze. „El se pri­cepe mai bine să dea foc casei decât să o construiască.“

Pentru o bună parte dintre americani, o finală Trump-Sanders sau chiar una Cruz-Sanders, variante deloc im­posibile, ar fi un adevărat scenariu de coșmar. Dar cum s-a ajuns aici? Bernie Sanders, senator de Ver­mont, care până la cei 72 de ani ai săi nu s-a distins prin nimic deosebit, în afa­ra poziționării sale ideologice situate mult în zona de stânga, exploatează frustrările unei părți a electoratului, accentuate de criza economică din 2008, față de zona cor­poratistă, în principal față de Wall Street. De câțiva ani, stânga liberală pe­da­lează intens pe chestiunea „inechității“, uti­lizând cărți precum cea a lui Thomas Pi­ketty, Capitalul în secolul XXI, drept plat­formă teoretică. Deși analiza econ­o­mis­tu­lui francez e contestată de o serie întreagă de confrați, el a devenit între timp un port­drapel al acestor idei, preluate și ex­ploatate de politicieni ca Bernie Sanders. Care, fără a intra în detalii de im­ple­men­tare, promite să taxeze masiv corporațiile și pe cei bogați și să ofere acces gratuit sau cvasi-gratuit la educație și asistență me­dicală. Retorica sa virulent anti-esta­blish­ment este seducătoare, mai ales pen­tru tinerii democrați, în raport cu abor­darea mai pragmatică adoptată de Hillary Clinton.

Același establishment este ținta atacurilor lui Ted Cruz, care dă impresia că vrea să arunce în aer tot Washingtonul, și ale lui Donald Trump. De fapt, în cazul ul­ti­mu­lui, lucrurile sunt mai nuanțate. Într-o ana­liză pentru BBC, Kathy Kay observa că mulți dintre simpatizanții lui Trump sunt în fond oameni cu convingeri relativ libe­rale, care chiar se distanțează explicit de propunerile sale extreme legate de de­por­tarea imigranților mexicani sau inter­zi­ce­rea accesului musulmanilor în Statele Uni­te. Cu toate acestea, ei rezonează la re­to­rica Trump atunci când acesta dă glas frus­trărilor acumulate în ultimii 10-15 ani sub presiunea unei adevărate terori a corect­i­tu­dinii politice promovate de stânga libe­ra­lă, în condițiile în care, de exemplu, a pu­ne în discuție în campusurile uni­ver­si­ta­re ideile corecte în materie de „diver­si­ta­te“, „multiculturalism“ sau „schimbări cli­matice“ a devenit o adevărată in­frac­țiune.

Cu mai puțin de o săptămână în urmă, Charles Blow lansa în The New York Ti­mes, un bastion al stângii liberale, un atac vehement împotriva „albilor americani“, care ar fi panicați de „dislocarea su­pre­mației lor“ și de „piederea puterii“. Și ca­re ar fi falsificat istoria Americii, pre­tin­zând că la baza măreției acesteia au stat mun­ca grea și inventivitatea, ignorând ast­fel suferințele provocate sclavilor de cu­loa­re. Dacă un alb ar fi scris așa ceva (Charles Blow este afro-american), ar fi ieșit un scandal monstru. Acest tip de agresivitate intolerantă a dus, inevitabil, la o con­tra­reacție, pe care Trump știe să o exploateze cu abilitate.

Problema este că, indiferent dacă vor ajun­ge sau nu în final să fie nominalizați, Trump, Cruz și Sanders au schimbat deja sem­ni­fi­ca­tiv peisajul electoral, obligându-i pe con­tracandidații lor să-şi deplaseze exce­siv discursul spre dreapta, respectiv, spre stânga spectrului politic. La democrați, Hillary Clinton este nevoită să combată acu­zele lui Sanders că nu ar fi suficient de „pro­gresistă“. Iar la republicani, Marco Rubio, de pildă, a trebuit să se distanțeze de o legislație de bun-simț în chestiunea imi­graților mexicani veniți ilegal în Statele Unite, pe care a promovat-o în urmă cu doi ani. E adevărat, astfel de deplasări ideo­logice au loc, de regulă, în cazul ale­ge­rilor preliminare. Însă, în această cam­panie, lucrurile sunt împinse mult către extreme. Ceea ce le va face viața grea ce­lor doi nominalizați la alegerile generale, unde decisiv va fi apelul lor către zona electorală moderată.