de Alina Bârgăoanu

A trecut și starea de urgență. A trecut și acest weekend, sărbătorit, pe alocuri, cu focuri de artificii și șampanie, în condițiile în care numărul de decese a trecut de 1100. Ce va fi de acum încolo? Simțim, cu toții, că status quo-ul este sever zdruncinat și că revenirea la cum erau lucrurile înainte nu este posibilă. Dincolo de această înțelegere comună difuză, pare că am revenit, în forță, la o viață publică haotică, fragmentată, caracterizată de o eternă fascinație pentru temporar și tranzitoriu.

„Dacă le merge bine, sunt semeți, dacă le merge rău, își pierd cumpătul”

Perioada stării de urgență ne-a pus, sau ar fi trebuit să ne pună o oglindă în față. Am pornit la drum serioși, sobri, pătrunși de importanța momentului și având senzația că participăm, cu toții, la procesiuni solemne. Pentru ca, imediat, să facem din pandemie, deci dintr-un eveniment unic la nivel planetar, o chestiune pur românească, cu nunți, lăutari, haiduci 2.0, distracție sau, după caz, lamentare continuă.

Vă mai aduceți aminte de concetățeanul care a declarat că are simptome de Coronavirus pentru a vedea “cum se simte când te plimbi cu izoleta”? Dar de bărbații care s-au luat la bătaie prin centrele de carantină? Ați păstrat capturi de ecran cu știri de genul „Angajat infectat de soacră, fabrica închisă” sau „Bărbat scos cu forța din carantină, nu vrea să mai plece acasă”?

Pe 20 martie, de exemplu, aflăm despre hoți deghizați în epidemiologi și inspectori sanitari. La televizor țipă un cetățean din diaspora, care declară că a stat 25 de ani în străinătate și acum vrea acasă, pretinde să vină cineva să îl ia de pe aeroport pentru că România e și țara lui. Programul de stimulare economică anunțat de guvern include componenta “Usturoiul”, asta în timp ce whatsapp-ul îți era bombardat de leacuri-minune, între care figura, evident, și usturoiul, alături de oțet, cuișoare, apă sărată, apă cu bicarbonat.

Sărim puțin pe 18 aprilie? Nimic nu se compară cu strigătul aproape disperat de pe mesageria whatsapp a telefonului meu: „se dă (sic!) Paște și lumină acum la biserică”. E sămbătă dimineața, alți membri ai grupului (colocatari) încep să mulțumească pentru această informație prețioasă, “merg și eu”, „mă duc și eu”. Un interlocutor aparent mai lucid strică puțin această solidaritate ad-hoc: „dar e sămbătă dimineață, lumina nu se aprinde de la Ierusalim sămbătă după-amiază și se dă seara?”. Răspuns: „am verificat cu preotul și mi-a zis că mai avea niște lumină păstrată de anul trecut, o păstra în altar”, urmat de un mesaj moralizator, “bine că a păstrat-o, în felul acesta evită îmbulzeala”. Nu ai timp să procesezi pe deplin aceste interacțiuni, pentru că, de la televizor, afli, prin intermediul unui promo repetat obsesiv, că „România are inima frântă pentru că nu poate mângâia obrazul bunicilor”.

Pentru a combate o știre potențial falsă cu privire la legătura dintre vaccinarea BCG și numărul mic de decese în țările din Europa Centrală și de Est, nu a fost suficientă explicația medicală, ci a fost nevoie ca virusul să fie etichetat drept “ceaușist”. Deci, ineficiența lui în combaterea noului coronavirus nu are de-a face cu faptul că fusese conceput pentru alt patogen, ci pentru că a fost făcut în perioada respectivă. Reținem, dintr-o astfel d exprimare, și fina retorică anti-vaccinare pentru că, nu-i așa, acum „nu mai e ca pe vremea lui Ceaușescu”.

Am aflat că la Suceava a existat „o dezorganizare drastică”, că România nu își poate permite să ia măsuri economice „foarte populiste”, că eșantionarea populației este o poveste, că testele rapide sunt povești, că, oricum, testele rapide pot fi mai rapide, că vom aduce noi unele „și mai rapide”. Am avut momente în care decidenții de la nivel înalt au strănutat în conferințe de presă, nu au purtat mască sau au purtat-o sub bărbie, s-au certat pe ei înșiși că unele măsuri nu au fost explicate foarte bine, sau, întrebați în legătură cu anumite decizii, au răspuns că se vor informa (poate nu ați reținut, se vor informa în legătură cu propriile decizii). La întrebările – posibil repetitive, scormonitoare, poate chiar sâcâitoare din partea jurnaliștilor, am avut răspunsuri precum „eu nu pot să vă spun decât ceea ce vă spun”. Elevii au fost sfătuiți „să pregătească examenele cât mai bine”, iar profesorii „să intensifice predarea online”. Acestea au fost cuvintele. Iar de la un punct încolo, discursurile oficiale nu au mai început cu condoleanțe adresate familiilor.

www.gandul.info