de Alina Bârgăoanu

Am urmărit constant pozițiile publice exprimate de fostul ministru de finanțe al Greciei, Yanis Varoufakis, în contextul negocierilor cu „instituțiile” europene și internaționale. Aș putea spune că am fost fascinată de substanța acestor poziții, de faptul că, în spatele lor, apăreau clar lecturile și mai ales meditațiile pe marginea acestora. Formulate într-o engleză impecabilă, pozițiile ministrului grec de finanțe au fost publicate sub formă de interviuri, editoriale, articole de opinie în publicații internaționale prestigioase: New York Times, Financial Times, Politico, Social Europe Journal, chiar Der Spiegel. Intervențiile scrise au fost dublate de participarea la conferințe internaționale în compania unor personalități publice de anvergură globală, precum Joseph Stiglitz, Paul Krugman, Thomas Piketty, contexte în care ministrul de finanțe, tot într-o limbă engleză impecabilă, a adus argumente teoretice și a intrat, pe picior de egalitate, în confruntarea de idei.

Nu aș vrea să cad în păcatul personalizării, eludând astfel fenomene, procese, forțe instituționale. Dar cred că o parte din „salvarea” Greciei, din faptul că această țară europeană a fost actor al negocierilor și nu doar obiect de dispută se datorează și implicării constante a ministrului său de finanțe în sfera publică europeană și internațională, faptului că a înțeles că bătălia nu se dă neapărat în jurul datoriilor neplătite; că nu este numai o bătălie pentru resurse, ci și una a percepțiilor și a interpretărilor – ce politici și ce modele funcționează. O încleștare conceptuală, teoretică, în ultimă instanță, dar cu consecințe dramatice în planul realității și al posibilităților de evoluție pentru Uniunea Europeană.

Revista noastră se cheamă „Convorbiri europene”, dar ne-am propus ca aceste convorbiri să nu fie „europene” în sine; dimpotrivă, manifestul nostru este să privim la problemele de astăzi ale Uniunii prin „ochii” României, cu grijile şi întrebările noastre. În concordanță cu acest manifest, voi privi la pozițiile ministrului grec de finanțe prin „ochii” României, încercând să relev ce putem „învăța” noi, ca români, fie că suntem guvernanți, profesori, intelectuali sau simpli cetățeni din acestea. În general, evit metafora învățării, pe care o folosim mult prea des în raport cu modele și rețete occidentale pe care, asemenea unor elevi de clasa a IV-a, ar trebui să le studiem conștiincios în băncile noastre. Dar în acest caz mi se pare o metaforă potrivită, iar din ofensiva de comunicare publică a ministrului grec de finanțe chiar avem ce învăța.

În primul rând, lui Varoufakis nu îi este jenă că este grec, că vine dintr-o țară mică, lipsită de multe prerogative de exercitare a suveranității naționale și mai ales dintr-o țară portretizată de ani buni ca fiind „oaia neagră” a zonei euro, o țară care „nu își plătește datoriile”, „nu își respectă promisiunile” și care mai e și „leneșă”. Nu este intimidat de stereotipurile care i se aduc drept contraargumente indiferent de tema abordată și de situația de comunicare.

În al doilea rând, nu îi este jenă că este profesor universitar, că a stat până în momentul ocupării demnității publice de ministru de finanțe în bibliotecă și în fața studenților. Experiența de profesor universitar este invocată cu mândrie și este considerată o sursă de prestigiu și de autoritate intelectuală (și, dacă e să judecăm puțin, cum ar putea fi altfel?). Varoufakis își construiește argumentele în jurul lecturilor, le pigmentează cu referințe culturale, lansează cu ușurință expresii memorabile: tirania consecințelor, kosovizarea Greciei (în sensul de transformare într-un protectorat în care moneda oficială este euro). Nu se manifestă ca și cum ar purta pe umeri „povara” meseriei de profesor, ca și cum, pentru a fi ascultat, ar fi nevoit să se distanțeze de aceasta, de o așa-zisă teorie care nu bate cu practica.

În al treilea rând, lui Varoufakis nu îi este jenă că face politică (de stânga, dar poate că opțiunea propriu-zisă contează mai puțin). Nu se poziționează ca un tehnocrat care, din nefericire și total conjunctural, ar fi nevoit să facă marele compromis de a intra în politică. Dimpotrivă, în contextul încheierii mandatului de ministru, declară că rămâne în politică, proiectul său de politician fiind nu de a ocupa un loc în Parlamentul Greciei, ci de a ridica la putere, în context european, bătălia pentru democrație. Proiectul de politician îl potențează pe cel de profesor, de a a scrie o carte, și încă o carte și de a ține prelegeri peste tot în lume astfel încât situația țării sale să nu cadă pradă intepretărilor unilaterale.

Sunt tot atâtea „lecții” pe care Yanis Varoufakis ni le dă nouă românilor, sau nouă profesorilor, sau nouă politicienilor. În virtutea acestor lecții implicite, cred că am putea să îl ascultăm și atunci când ne spune în mod explicit ce a învățat el însuși în timpul negocierilor dure cu creditorii internaționali și europeni (vezi interviul din 23 septembrie „Varoufakis told you so” publicat pe platforma online politico.eu): așa cum este construită Uniunea Europeană, „nimic bun nu se poate întâmpla atunci când o țară membră se luptă sau se apără de una singură”. Cu alte cuvinte, nu există nimic care să te ajute în peisajul complex și concurențial al politicii europene în afara sistemului de alianțe, în afara rețelelor de prestigiu și de interes pe care trebuie să le construiești din timp și cu migală.

Unde se află din acest punct de vedere în România? Care sunt aliații noștri în Uniunea Europeană? Cine sare în apărarea noastră pentru a fi primiți în spațiul Schengen, de exemplu? Cum declară una dintre personalitățile publice pe care am intervievat-o cu ceva timp în urmă exact pe tema intrării României în Schengen: „Nu cred că este vorba despre faptul că România ar avea o relaţie rea tocmai cu aceste ţări (Germania și Franța – nn). Din păcate, România este într-o relaţie nu foarte bună cu toată lumea. Nu spun că este într-o relaţie rea cu cineva. Poate că suntem şi în relaţii rele cu unii, dar nu suntem în relaţii bune cu nimeni din UE”.

Repet: lecția dură desprinsă de Yanis Varoufakis într-un context probabil mult mai dificil decât al acceptării unei țări deja membre în spațiul Schengen este tocmai aceea că nimic bun nu se poate întâmpla atunci când te bați de unul singur. Chiar pentru o cauză dreaptă și pentru o cauză europeană.

Disclaimer: Acest articol nu încearcă să îi convingă pe cei care se jenează că sunt fie români, fie profesori, fie politicieni sau care, aparținând ei înșiși uneia dintre aceste categorii, îi disprețuiesc pe cei care sunt români, profesori sau politicieni. Mi-e teamă că aceștia ar rămâne doar cu impresia că articolul meu este exagerat de elogios la adresa unui politician grec, profesor pe deasupra, care, potrivit știrilor televizate și Facebook-ului, a „făcut praf” finanțele Greciei.

http://www.convorbirieuropene.ro/