Deși reprezintă un acord de liber schimb, TTIP are mai degrabă o importanță geopolitică (aspect corect identificat și în studiul menționat). TTIP reprezintă o încercare de a coagula, sau de a recoagula lumea transatlantică, ceea ce în imaginarul colectiv numim „Vestul”, „Occidentul”. O mișcare de recuperare a Uniunii Europene, la care SUA recurg după o perioadă de concentrare cvasiexclusivă asupra Asiei (vezi strategia „Pivot Asia”). Negocierile par blocate într-o zonă tehnică, birocratică. Dificultățile de natură tehnică sunt importante, chiar copleșitoare, dar, dacă îmbrățișăm premisa relevanței geopolitice, este logic să ne gândim că principalele obstacole sunt tot de natură geopolitică.
Care ar fi aceste obstacole?
TTIP – un NATO economic? | Convorbiri Europene
În al doilea rând, acest mariaj ar veni după criza despre care tocmai am vorbit. Criză care nu s-a încheiat, sau a cărei moștenire apasă greu tocmai pe umerii celor doi parteneri. Dacă este să continuăm metafora căsătoriei, criza a cam luat din dota ambilor: de-o parte și de alta a Atlanticului, refacerea este fragilă, îngreunată de datorii, de probleme sociale, de exacerbarea inegalităților. În plus, criza a avut drept efect prăbușirea cererii globale și declanșarea unei curse acerbe pentru cucerirea piețelor. Aici văd una dintre principalele probleme legate de TTIP, care își propune, sau mai degrabă promite creșterea exporturilor. Dar exporturi către cine, către ce piețe? Pentru a exista exportatori, trebuie să existe importatori, surplusul comercial al unora este deficitul altora. Cu cine va avea surplus comercial TTIP, cu marțienii? (pentru a parafraza mirarea lui Martin Wolf, șeful comentatorilor de la Financial Times, exprimată în contextul dezechilibrelor comerciale din interiorul zonei euro). Dacă planeta Pământ nu va avea schimburi comerciale cu planeta Marte, întrebarea este: care sunt piețele aflate în așteptarea înfrigurată a produselor ce ar rezulta în urma acestui parteneriat?
În al treilea rând, Uniunea Europeană nu este curtată numai de SUA, ci și de China (cel puțin pe bucăți). Vezi, numai recent, vizita Președintelui chinez la Londra, care s-a bucurat, conform presei britanice, de „covorul cel mai roșu” din tot regatul, sau vizita din octombrie a cancelarului german Angela Merkel la Beijing. TTIP, mai ales dacă îl privim în tandem cu celălalt mega acord de liber schimb, TTP (Trans-Pacific Partnership), pare îndreptat împotriva Chinei, lăsată pe dinafară din ambele acorduri. Iar China de azi nu mai este acea Chină care, întrebată despre relevanța Revoluției franceze, răspundea „e prea devreme pentru a ne pronunța”. China reacționează în timp real, creează structuri, instituții cărora cu greu le pot rezista statele europene (dintre acestea, Banca Asiatică pentru Investiții în Infrastructură este, de departe, inițiativa cea mai notabilă – vezi și acest link).
Dacă, așa cum apreciază cvasi-majoritatea specialiștilor, avem de-a face cu un shift de la Vest la Est, dacă ceea ce reprezenta odinioară Atlanticul este acum preluat de Pacific, dacă în zona Pacificului freamătă lumea, ce poate face UE? Se poate opune acestui magnet irezistibil? Prin „se poate” am în vedere atât dorința, cât mai ales putința. Privind lucrurile din perspectiva unei adevărate curse pentru atragerea Europei fie în orbita vestică, fie în cea estică, afirmația reputatului profesor al Universității din München, Hans-Werner Sinn, potrivit căreia TTIP nu este altceva decât un NATO economic, are mult sens. TTIP ar fi brațul economic al Alianței Nord-Altantice, modalitatea prin care UE ar fi invitată, unii zic constrânsă, să rămână, totuși, în orbita vestică.
Nu aș dori să se înțeleagă din aceste rânduri că m-aș situa în rândul celor care se opun TTIP-ului. Bias-ul meu de cetățean român și de cetățean european mă face în mod cvasiautomat un suporter lucid al acestui acord. Din perspectivă europeană privind lucrurile, cred că o anumită îndepărtare a SUA de Uniunea Europeană a reprezentat o strategie mai puțin inspirată; dincolo de divergențe, există afinități între cele două blocuri care cu greu pot fi găsite în alte cazuri. Iar în ceea ce privește România, beneficiile ar fi tot în zona strategică, geopolitică. Perfectarea acordului ar rezolva, poate, multe dintre dilemele de securitate cu care România, Europa Centrală și de Est în general, se confruntă în acest moment. Ar contribui la rezolvarea unor tensiuni, chiar contradicții între interesul clar al NATO față de frontiera estică a UE și interesul mai puțin clar al UE față de aceeași frontieră (dovadă respingerea cererii României de a adera la spațiul Schengen). Aici intervine întrebarea incomodă, dar inevitabilă: în cazul în care acordul nu s-ar perfecta, iar actualele tensiuni și divergențe ar deveni mult mai pronunțate, ar fi România pregătită să facă față unor alegeri?
Situația ideală ar fi aceea în care România ar extrage și alte beneficii în afara celor strategice și de securitate. România ar putea intra în acest joc, care este, în cele din urmă, un joc al globalizării, cu două domenii: IT și energia. Cu condiția să își examineze propriile interese, să le pună la lucru și să evite intrarea în acest joc al celor mari din condiția de subcontractor. Între condiția de subcontractor și cea de subdezvoltat fiind o legătură mai profundă decât un simplu joc de cuvinte.
http://www.convorbirieuropene.ro