Îmi dau seama că a trecut un an de când nu am mai luat avionul – din cauza pandemiei. Și că, într-un fel, îmi lipsesc agitația și oamenii diverși din aeroporturi, minutele petrecute înaintea îmbarcării, când speri că avionul va pleca la timp, mirosul specific al cabinei, interacțiunea – chiar scurtă și standardizată – cu însoțitoarele și însoțitorii de zbor, vocea calmă a pilotului, mai ales când anunță că vremea va fi buna pe parcursul zborului sau când, pe la mijlocul cursei, iți spune că tocmai survolăm un oraș, o regiune sau un fluviu și te uiți repede pe geam (deși e greu de văzut mare lucru de la 10-11 mii de metri altitudine) etc. Îmi lipsesc și minutele dinaintea aterizării, când speri că piloții vor pune ușor avionul pe pista, fară să îl « trântească » și, culmea, îmi lipsesc până și aplauzele pasagerilor de la aterizare – atât de frecvente în anii 90, o raritate azi. 🙂
M-am gândit și mai mult la zboruri azi, când am citit Dark Cockpit, cartea scrisă de Dobrovolschi Emil și Octavian Pantis. Primul este unul dintre cei mai experimentați piloți români, cel de-al doilea, autor de succes al unor cărți din lumea antreprenoriatului. Recunosc că m-a captivat tot ceea ce ține de zbor, pentru că volumul raspunde la întrebări pe care, conștient sau nu, ni le punem toți – de la cum de zboară avioanele, până la ce se întâmplă în cockpit, incăperea aceea minuscula cu multe butoane, lumini și aparate, în care stau – destul de înghesuiți – doi oameni timp de mai multe ore. Am aflat cum comunică și când nu comunică piloții, ce se întâmplă în timpul unui zbor normal și care e cel mai mare pericol ce poate apărea (nu e oprirea unui motor, ci fumul în cabină), cum s-au schimbat condițiile de zbor după atentatele din 11 septembrie (ușa cockpit-ului e bine ferecată și nu mai putem arunca un ochi în el, așa cum se întâmpla înainte). E vorba despre decolări, aterizări, zboruri lungi sau scurte, dialoguri cu turnul de control și, poate, mai ales, importanta echipei, de la cei proiectează, până la cei care operează avioanele. Descrieri ale multor aparate, cu elice și cu reacție, mari și mici, mai vechi sau mai noi. Cartea mi-a trezit și mai mult dorința de a fi din nou într-un aeroport cu mulți oameni, cu avioane care decolează și aterizează, cu pandemia care să fi trecut, în așa fel încât să ne putem vedea și zâmbetele, nu numai măștile. Și, evident, zborul să fie Dark Cockpit, adică fară probleme 🙂