De multe ori când discutăm relația între politic și afaceri, vorbim în termeni de „care pe care”. Politicul (statul) determină comportamentul în afaceri sau invers? Mai mult, cum ar fi normal să se întâmple?

Statele şi corporațiile sunt structurate asemănător… Ambele au un Lider / Preşedinte, un Parlament / Adunare generală a acţionarilor, un Executiv / Consiliu de Administraţie şi putem merge mai departe cu similaritatea structurilor. Dar oare cine are puterea? În ecuația aceasta complexă, cine determină pe cine?

Auzim de cazuri când companiile mari multinaţionale depăşesc ca forță economică (pornind de la capacităţile financiare, până la cele de analiză şi acţiune) unele state mici sau în curs de dezvoltare, fiind adevărate „imperii” care acţionează într-un anumit domeniu economic sau focalizat pe valorificarea unei anumite resurse. Ne îngrijorăm când aflăm că astfel de companii mari (deși implementează instrumente de limitare a propriei puteri de transformare şi influenţă și funcționează după coduri de etică şi conduită în afaceri, proceduri de denunţare sau politici de responsabilitate socială), când îşi manifestă interesele într-o anumită ţară, se întâlnesc direct cu Preşedintele sau membri ai Guvernului ţării respective, determinând sau influenţând anumite politici naţionale (dincolo de „politicile şi facilităţile pentru atragerea investitorilor străini”, promovate de Guverne).

Ne întrebăm apoi din nou, de data aceasta simțindu-ne de partea companiilor, când ne gândim la întreprinderile mici şi mijlocii – expresii ale spiritului antreprenorial local, care se află la „bunăvoința” politicienilor locali sau cad victime ale experimentelor de politică economică şi fiscală ale diverselor guverne. Ne îngrijorăm și aici, când înțelegem că pentru aceste IMM-uri, etica în afaceri se întâlneşte dureros cu lipsa de etică în politicile publice sau a principiilor de etică normativă din comportamentul individual sau de grup al unor decidenţi politici (în acest context, ne amintim că, din păcate pentru economia României, 99,7% dintre întreprinderile româneşti sunt mici şi mijlocii…).

Puterea economică şi cea politică s-au curtat reciproc de-a lungul istoriei sau de-a latul pământului. Deoarece s-a constatat că amestecul dintre cele două puteri este dăunător pentru societate, statele moderne, democraţiile au încercat să reglementeze, cel puţin la nivel de imagine, prin lege sau cutumă, diverse mecanisme de colaborare dintre reprezentanţii celor două, încercând să rezolve astfel mulțumitor ecuația puterii.

Personal cred însă că niciodată ecuația puterii nu va putea fi rezolvată până nu vom introduce un nou factor: încrederea. Încrederea este o resursă de preț – este inepuizabilă, poate fi îmbogățită în permanență și poate asigura echitatea distribuției celorlalte resurse. Încrederea este un capital economic – criza economică ne-a dovedit că încrederea în funcționarea economiei este egală cu însăși funcționarea economiei.

Mediul de afaceri trebuie să capete încredere în stat și în politic, pentru că nu există alternativă la încrederea în lege și la aplicarea legii. Statul și politicul trebuie să dobândească încredere în companii și oamenii de afaceri, pentru că nu există alternativă viabilă la economia de piață.

Nu „care pe care” e rezolvarea pentru ecuația puterii. Soluția este, desigur, transparența – doar ea construiește încredere. Atât politicul, cât și mediul privat trebuie să-și deschidă larg nu doar ușile, ci și ferestrele și să-și îngăduie unii celorlalți (și altora totodată, ca media, social media, oamenilor obișnuiți) să privească atent, să se convingă.

Editorial scris de Andreea Năstase