de Andreea Negru

Conceptul de virtual este analizat din ce in ce mai des ca formă nouă de manifestare a comunicării în contextul actual. Este subliniată ideea că apariţia unei noi forme de comunicare (cum ar fi cea virtuală) este determinată de contextul social, informaţional şi tehnologic, iar mai nou, de situatia pandemica mondiala. Din perspectiva dezvoltării societăţii, au fost observate mutaţii profunde determinate de fiecare apariţie, respectiv dezvoltare a mijloacelor de comunicare.

Consider că trebuie evidenţiată ideea conform căreia societatea contemporană este influenţată profund de apariţia noilor media şi de convergenţa mijloacelor de comunicare. Asistam tot mai des la transformări organice pe care procesul educaţional le cunoaşte la rândul său: schimbări ale perspectivei teoriei pedagogice privind rolul profesorului în procesul educativ, introducerea virtualului, a retelelor sociale ca mijloace didactice inerente procesului didactic, influenţa crescută a educaţiei non-formale, a conţinutului mediatic asupra procesului de învăţare şi asupra conţinuturilor didactice.

Totodată, modificările majore surprinse la nivelul elevului sunt cauzate de: transformările statutului şi rolului profesorului, apariţia „paradoxului informaţional” şi, implicit, a excesului de informaţie şi de comunicare. Elevul devine astfel actor de sine stătător în spaţiul mediatic, fiind prins, fără competenţele necesare, între dezvoltarea galopanta si haotica informationala şi imposibilitatea utilizării, între excesul necontrolat, lipsit de orientarea adultului şi absenţa datorată lipsei resurselor sau a controlului excesiv în jurul explicării fenomenului de cybercultură.

Studiile arata ca internetul nu este capabil să rezolve într-un mod magic problemele sociale sau culturale ale planetei, totusi sunt asumate următoarele: în primul rând, creşterea cyberspaţiului este rezultatul unei mişcări internaţionale a tinerilor dornici să experimenteze, să trăiască colectiv noi forme de comunicare, altele decât cele puse la dispoziţie de media tradiţionala; în al doilea rând, noul spaţiu comunicaţional este acum accesibil şi depinde de fiecare persoană cum îi exploatează potenţialul pozitiv la nivel economic, politic, cultural şi uman.

Aşadar, cultura viitorului este cea a „universului fără totalitate” în măsura în care „universul” reprezintă prezenţa virtuală a umanităţii în sine. Scopul universal al virtualului este acela de a interconecta toate persoanele şi de a le încuraja să participe la inteligenţa colectivă într-un mediu ubicuu. Corespunde cu momentul în care specia umană, prin globalizarea economică şi intensificarea reţelelor de comunicare şi transport, tinde să formeze o singură comunitate globală, chiar dacă acea comunitate este caracterizată de inegalitate şi conflict.

Prin urmare, comunităţile virtuale trăiesc în lumea realităţii virtuale cu aceeaşi intensitate şi seriozitate ca în realitatea propriu-zisă. Lumea virtuală nu este mai puţin reală, dar este singura posibilă pentru a da naştere tuturor năzuinţelor. Realitatea virtuală nu doar poartă în sine imaginea realului, dar are puterea de a „re-imagina”.

In concluzie, vorbim de a noua abordare a vietii intr-o noua dimensiune. Un trend nou, accelerat de pandemie: companiile genereaza si construiesc proiecte de continut online din ce in ce mai complexe, partidele politice si-au mutat campaniile electorale in on-line, educatia copiilor nostrii este toata sustinuta pe platforme digitale, munca clasica a fost inlocuita de telemunca, iar comunicarea are loc in mod frecvent prin platforme digitale.

Am sa inchei adresandu-va o intrebare la care fiecare dintre noi trebuie sa isi dea raspuns: Respectam regulile, ne adaptam continuu la schimbare, insa oare acest lucru nu ne face sa fim mai putin umani?