Matei Bogdan
Publicat în 8 februarie 2023, 09:33 / 288 elite & idei

Sever Voinescu, în dialog cu Andrei Pleșu

Sever Voinescu, în dialog cu Andrei Pleșu

de Sever Voinescu

Evocați adesea oameni pe care i-ați cunoscut acum o jumătate de secol spunînd că erau altfel decît oamenii de acum. Totuși, noi știm că natura umană, în datele ei esențiale, e neschimbătoare  ceea ce poate fi chiar exasperant în unele situații. În ce sens s-a schimbat spectacolul uman? Ce diferențiază „comedia umană“ de azi de cea la care vă referiți?

Ceea ce am spus ține, în bună măsură, și de un episod autobiografic. Eu mi-am petrecut copilăria  mutîndu-mă dintr-o casă într-alta. Tatăl meu era medic și -era tot timpul transferat, în interes profesional, dintr-un loc în altul. Cînd am devenit mai mărișor, nevoia de stabilitate școlară a determinat decizia stabilirii mele la București, unde am locuit la diverși unchi și mătuși, în diverse condiții, la diverse adrese. Astfel, am avut ocazia să cunosc mulți oameni ai vechii generații chiar din familia mea. Erau oameni obișnuiți, nu erau figuri pe care istoria le reține neapărat, dar vedeam limpede, încă de pe atunci, diferența de comportament dintre ei și ceea ce începuse deja să devină, după război, „noua lume“. Era o uriașă diferență între felul lor de a vorbi, de a trăi, de a se purta cu cei din jur și ceea ce vedeam eu în afara familiei, în societate. Această diferență m-a marcat nu doar în plan afectiv, personal, ci și în planul primei mele formări. Mi-amintesc că am dormit ani de zile în aceeași cameră cu un unchi care era profesor de franceză și, în fiecare seară, înainte de culcare, îmi citea din Corneille. Eu aveam 10-11 ani și nu pot spune că înțelegeam prea mult, dar era un tip de experiență, o ambianță care fără îndoială și-a pus amprenta asupra mea. Mai tîrziu, cînd am mers la liceul „Spiru Haret“, unde am dat de profesori care aveau anvergură universitară, am simțit iarăși diferența dintre această lume veche, de acasă, care se prelungea acum prin acești profesori, și lumea nouă cu care deja mă confruntam. Iar mai apoi, în prima tinerețe, am cunoscut, din fericire, și m-am lăsat format de oameni precum Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George, Theodor Enescu și alți cîțiva – care mi-au făcut legătura cu un trecut de care contextul socio-politic ne rupsese. Generația mea s-a născut într-o lume violent ruptă de lumea de dinaintea ei. În contact cu oamenii pomeniți adineauri, nu întîmplător toți foști pușcăriași, eu am putut regăsi continuitatea cu o civilizație și cu o cultură de care lumea „oficială“ în care trăiam se delimitase drastic. Mi-aduc aminte de excepționala carte a lui Stefan Zweig, Lumea de ieri, în care descrie Viena și Europa de dinaintea primului război mondial. După cuvintele lui, lumea aceea era „un paradis al stabilității“, o lume a calmului civilizat, a eficienței grațioase. O lume pe care primul război mondial a pulverizat-o. Ei, cam așa era și lumea cu care acești oameni mă puneau în legătură.

Natura umană e neschimbătoare, spui tu. Da și nu. Este adevărat că e neschim-bă-toare în structura ei fiziologică și în esența ei de creatură. Dar, dacă am avea convingerea că e fundamental neschimbătoare, n-am mai putea propune desăvîrșirea de sine ca proiect și nici n-am mai putea explica gravele surpări ale armoniei de sine la care asistăm adesea. Eu cred că, din păcate, sîntem mai schimbători decît am vrea. Dar nu destul de schimbători pe cît ar trebui…

Absolut toți indicatorii cu care operăm ne arată că, obiectiv, lumea de azi e mai bună decît lumea de ieri. Cei mai mulți dintre contemporanii noștri sînt convinși că trăiesc într-o lume mai bună decît cea de acum, să zicem, 50 de ani sau 100 de ani. 

Dacă vorbim despre lume în sens tehnologic, așa este. Călătorim mai ușor și în condiții mai bune, comunicăm mai ușor și în mai multe feluri, trăim mai confortabil, așa că, da, e o lume mai bună, se vede clar. Dar vedem la fel de clar că acest gen de „bunătate“ poate modifica sufletele și în rău sau, în orice caz, nu le îmbunătățește neapărat. Primesc cu bucurie vestea oricărui progres tehnologic. Dar știu bine că orice progres tehnologic din istorie a fost cu două tăișuri, iar cel puțin unul dintre cele două tăișuri trebuie „luat sub control“. Să ne gîndim la inventarea automobilului. Ce progres extraordinar! Un mijloc de transport care a ajutat imens omenirea și pe fiecare dintre noi. Dar, după ce l-au inventat, marii „tehnocrați“ și-au dat seama curînd că obiectul pus de ei pe piață nu e doar util, ci și potențial periculos. Dacă nu există reguli de utilizare a automobilului, dacă nu există un anume antrenament sau o minimă pregătire tehnică a celor care se folosesc de el, se pot întîmpla tragedii. Astfel, a apărut ca necesară reglementarea – au apărut reguli de circulație, școli, examene. Eu cred că orice progres tehnic trebuie primit împreună cu convingerea că beneficiul e dublat și de risc. Asta nu înseamnă deloc că mai bine refuzăm progresul. Asta înseamnă doar că e bine să știm că, odată cu el, vin și posibile primejdii care trebuie prevenite. Ce progres fabulos a fost adus în lume de industria IT! Pe de altă parte, există statistici care spun că, de pildă, acei copii care petrec mai multe ore pe zi dinaintea ecranului de computer riscă o încetinire a dezvoltării inteligenței, ba chiar pot prezenta, prematur, afecțiuni psiho-neuronale. În acest sens spun că trebuie să prevenim, să ne păzim, să ne bucurăm de progresul tehnologic, re-gle-men-tîndu-l. Recomand, în acest context, cartea Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii scrisă de Manfred Spitzer, tradusă în românește la Humanitas.

Cred că fiecărui tip de societate îi corespunde propriul tip uman. Dacă societatea contemporană este alta decît cea de ieri, de ce ne-am uita la un tip uman din trecut, poate nerelevant astăzi? Nu-i mai util să privim doar în prezent?

Nu. Pentru că despre cei din trecut știm tot sau, în orice caz, știm mai multe decît putem ști despre cineva care trăiește acum. Biografiile celor din trecut sînt încheiate: cam știm ce au fost și cum erau. Pe cei care trăiesc odată cu noi nu îi putem percepe, oricît am vrea, într-o variantă definitivă și e greu, prin urmare, să-i tratăm ca repere. Aș cupla, în această ordine de idei, tema trecutului cu nevoia noastră de modele, cu nevoia de a admira. Nu te poți forma, nu poți să-ți trăiești tinerețea sănătos, nu poți învăța nimic dacă nu admiri, dacă nu faci experiența emulației! Or, nevoia de admirație cuprinde în ea, ca subînțeleasă, și nevoia de stabilitate, de criterii, nevoia de fundal consacrat, pe care te poți baza cînd judeci și acționezi într-o lume care, prin natura ei, e schimbătoare. 

Dar cred că noțiunea-cheie care ne face să înțelegem nu doar raportul nostru cu cei de dinaintea noastră, ci și nevoia noastră de ei, este noțiunea de „tradiție“. Uităm adesea sensurile profunde, e-sen-ția-le, ale acestui cuvînt cînd încercăm să vedem dacă mai există tradiții sau dacă cele încă existente mai stîrnesc vreun interes. Cuvîntul „tradiție“ vine din latinescul tradotradere, verb cu sensuri nuanțate. Însemna, în primul rînd, „a transmite“, iar substantivul traditio însemna și învățătură, adică ceva ce se transmite printr-un proces de școlire. Asta presupune că tradiția nu este doar o privire curioasă spre trecut, ci și un apel către cei care au ceva să ne învețe și de la care noi avem ceva de învățat. Tradiția e suma  celor care au ceva de livrat în ordinea formării tale. Nu te formezi fără să preiei lucruri și nu numai, generic, de la oamenii de dinainte, ci și din marile realizări culturale ale istoriei. Nu există nici un creator, oricît ar fi fost el de original, de „revoluționar“, care să nu fi lucrat uitîndu-se și la cei de dinainte. 

Cred că exemplele cele mai puternice care susțin ceea ce spuneți sînt chiar artiștii socotiți a fi actorii celei mai novatoare mișcări din istoria artelor, cei de la începutul secolului XX, precum Picasso, Matisse sau Brâncuși. Marea lor revoluție constă în faptul că dacă, pînă la ei, generațiile de artiști se uitau în urmă la generația care i-a precedat sau la cea anterioară aceleia, acești teribili ai secolului XX s-au uitat mult mai în urmă, la arta primitivă, la „arta neagră“, la arta egipteană sau etruscă. „Revoluția“ lor în asta a constat: au privit într-un trecut mult mai îndepărtat decît predecesorii lor și astfel au devenit șocant de moderni.  

Îmi amintesc cu amuzament de o expresie pe care o folosea propaganda comunistă – „tradiții revoluționare“. Un nonsens, care a alimentat și ideologia „mobilizatoare“ a „revoluției permanente“. În fine, multe din poncifele vremii erau caraghioase. Redevenind serioși, ar fi de spus că trado, tradere însemna și a trăda. Ceea ce poate însemna că fiecare individ trebuie să aibă și puterea de a se „trăda“ pe sine, în sensul unei strategice, temporare lepădări de sine pentru a deveni apt să primească tradiția. E destrămător, din unghi pedagogic, să te consideri împlinit pe cont propriu, să crezi că nu mai ai nimic de învățat de la cei de dinainte. Tradiția presupune continuitate, presupune o prelungire vie a trecutului și de aceea îți pretinde, în schimbul a ceea ce te învață, să iei în calcul și valori mai vechi, diferite de ale tale. Tradiția, în fond, este o ofertă care ți se face și pe care ești liber să o valorifici cum vrei, așa cum îți valorifici talantul. Oamenii pe care eu i-am cunoscut, „oamenii vechi“, îmi transmiteau ceva ce și ei primiseră, o ofertă pe care ei deja o acceptaseră. Și resimt ca pe o datorie să dau și eu, mai departe, ceea ce am acceptat și am primit de la ei. Tradiția – în sensul de „a da, a înmîna“ al lui trado, tradere – are două faze, ca respirația. Inspiri și expiri. Primești și dai.

Aș vrea să fiu cît mai bine înțeles, pentru că mi-e frică să nu las impresia că bombăn modernitatea și că nu am priză la noutate. Nu pledez și nu cred că noutatea trebuie refuzată. Spun, doar, că nimic nou nu se poate afirma dacă nu implică un anumit procent de continuitate, dacă nu se așază, inteligent, fără orgolii pompoase, în suita unei căutări tradiționale, adică în curge-rea organică a timpului căreia nu i se poate sustrage. Ca să ne bucurăm de nou, trebuie să rămînem, totuși, în interiorul aceleiași istorii… 

Resimțiți datoria de a da mai departe ce ați primit. Cui dați?

Nu poți da decît celui care cere, celui care așteaptă să primească. Nu poți da cuiva care nu vrea nimic de la tine sau, dimpotrivă, e enervat de ceea ce ai putea să-i dai. De pildă, cei care se referă la unii dintre noi ca fiind „boierii minții“ au impresia nu doar că nu le putem da nimic, ci și că le luăm totul. În cazurile acestea, nu mai e vorba despre un conflict de generație, ci de un exclusivism de generație. 

Dar tradiția e constrîngătoare, e formală și își pierde substanța în contemporaneitate. Devine la un moment dat o piedică, o piatră de moară de gîtul progresului, o inutilitate cronicizată ca impediment, nu-i așa?

Orice valoare pe lumea asta poate deveni un blocaj dacă e supradimensionată și idolatrizată. Ideea de noutate însăși, cu tot ce presupune ea acum (vezi, de pildă, „corectitudinea politică“), ajunge să fie un impediment, o piatră de moară. Avîntul reformist, avid de nou cu orice preț, devine și el un impediment, căci se întoarce împotriva propriilor lui scopuri. De pildă, eu sînt uimit să aud că ideile reformatoare despre școală presupun schimbarea radicală a raporturilor dintre profesor și elev. Elevii nu mai trebuie provocați competitiv, notele nu trebuie să-i „hărțuiască“ în nici un fel, profesorul trebuie să se abțină de la orice manifestare a autorității sale, în general trebuie să se instaleze o relație de egalitate, de „colegialitate“ s-ar zice, între profesor și elev. În general, ideea e că trebuie să mergi la școală destins, ca la joacă. Mie mi se pare un mod de a gîndi care e salutat astăzi mai ales pentru că depășește tradiția și o declară incorectă, dar nu cred că e un mod de a produce valori, oameni întregi.

Continuarea, aici.

Ultima ora:

ObservatorKlaus Iohannis și Martin Schulz au discutat despre noua configurație politică a UE: Este importantă unitatea europeană în contextul creșterii forțelor extremiste

PoliticKlaus Iohannis și Martin Schulz au discutat despre noua configurație politică a UE: Este importantă unitatea europeană în contextul creșterii forțelor extremiste

EconomieIonut Stanimir: Post inspired by Andreea Voinea who was instrumental in launching #Joblandia.ro

ExternAndrei Vlășceanu: Europa a votat. Cutremur politic în Franța. Republica Moldova, scandal de spionaj

SocialAndreea Paul: Ela și aventurile din Orașul Portofel

EvenimenteAndrei Stoian: Honored to be one of the 4 young innovators awarded at the Young Innovators “4 under 40 Gala”, organized by Rotary Club Bucuresti Nord

EditorialAlexandru Grumaz: Suntem sau nu în al Treilea Război Mondial?

CulturaCristina Popescu: Romfilatelia introduce în circulație o emisiune de mărci poștale înscrisă într-o apreciată tematică de colecție, cea a Faunei, cu titlul Buburuze



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe