Mama mă alinta în copilărie „iepurașul nebun” din Alice în Țara Minunilor. Nu pentru că eram haotic, ci exact invers: obsesia mea pentru ceas, pentru a ajunge cu 15 minute înainte la orice întâlnire, pentru acel „sfert academic” care părea să mă separe de restul lumii. „Cât este ceasul?” era întrebarea mea perpetuă, mantra unei anxietăți timpurii care s-a transformat, în timp, într-o filozofie de viață.

Punctualitatea nu este doar o convenție socială – este o declarație ontologică. Când ajung la timp, spun: „existența ta contează suficient pentru mine încât să îmi organizez timpul în funcție de ea”. Când întârzii, comunic exact opusul: timpul meu este mai valoros decât al tău, urgențele mele sunt mai importante decât angajamentele comune.

În societățile care funcționează, punctualitatea nu este politețe – este fundament moral. Germania sau Japonia nu au construit civilizații pe baza improvizației simpatice, ci pe predictibilitatea temporală. Când știi că trenul vine exact la ora promisă, poți construi planuri. Când știi că întâlnirea începe precis la momentul stabilit, poți să îți coordonezi viața.

Dar problema nu stă doar în întârzierile de 10 minute la întâlniri. Societatea românească suferă de o întârziere cronică mult mai gravă: întârzierea la îndeplinirea promisiunilor colective. Promitem școli moderne și livrăm infrastructură din anii ’80. Promitem spitale funcționale și oferim coridoare în care oamenii mor așteptând. Promitem mobilitate socială și construim sisteme care perpetuează inegalitatea.

Această „întârziere macro-socială” nu este accident – este reflex al unei culturi care a învățat să promită mult și să livreze puțin, să compenseze prin gestică ceea ce nu poate realiza prin competență. Am devenit o societate de întârzieri cronice mascate prin vorbe frumoase.

Cel mai dureros este cum ne grăbim să promitem și întârziem să acționăm atunci când vine vorba de cei mai vulnerabili. Discursurile despre incluziune socială curg repede, politicile concrete se implementează cu întârziere de ani. Declarațiile despre educația copiilor din medii defavorizate sunt punctuale, investițiile în școli rurale întârzie generații întregi.

Precariatul – masa celor care trăiesc în insecuritate economică permanentă – nu își poate permite să întârzie la muncă, să amâne plata chiriei, să ignore termenele. Pentru ei, timpul nu este abstract filozofic, ci resursa care determină supraviețuirea. În schimb, elitele care promit soluții pentru problemele lor operează în „timp de lux” – termene elastice, deadline-uri negociabile, responsabilități diluate.

Punctualitatea unei societăți se măsoară nu în minutele de întârziere la transport public, ci în decalajul dintre promisiunile politice și realizările concrete. O societate punctuală este una care livrează la timp: drepturi egale, oportunități reale, instituții competente.

România secolului XXI trăiește într-o „întârziere perpetuă” – nu ajungem niciodată unde am promis că vom fi, nu facem niciodată când am spus că vom face. Am devenit o țară de „aproape”, de „în curând”, de „se lucrează la asta”. Iepurașul nebun din poveste era anxios de ceas pentru că avea o responsabilitate: să nu întârzie la o întâlnire importantă cu Regina. Noi, ca societate, întârziem constant la întâlnirea cu propriul viitor.

Punctualitatea nu este rigiditate – este respect. Nu este obsesie – este disciplină. Când o întreagă societate învață să își respecte propriile termene, să își onoreze angajamentele temporale, să trateze timpul celuilalt ca pe o resursă prețioasă, atunci se naște încrederea. Și încrederea este singurul material din care se construiesc civilizațiile durabile.

Poate că obsesia mea din copilărie pentru ceas nu era anxietate, ci premoniția unei nevoi sociale fundamentale: într-o lume în care toți întârzie la tot, punctualitatea devine act de rezistență. Rezistență la haos, la improvizație permanentă, la promisiuni goale.

Cât este ceasul social al României? Și de cât timp întârziem la ceea ce am promis să devenim?

Felicitări Președintelui Nicușor Dan pentru punctualitate și pentru că este alături de cei care suferă în acest moment din cauza inundațiilor!