Când aud sintagma „am ales tabăra europeană” rostită cu solemnitate în studiouri TV sau declamată pe rețele sociale de voci care își umflă artificial importanța, nu pot să nu remarc paradoxul: tocmai cei care invocă adesea rațiunea și luciditatea europeană cad în capcana unei gândiri binare, tribale, aproape primitive în simplismul ei geopolitic.

România nu a „ales” Europa așa cum alegi o echipă de fotbal sau un brand. România *este* Europa – prin geografie, prin straturile culturale sedimentate de-a lungul secolelor, prin moștenirea latină și prin aspirațiile care au mobilizat generații de intelectuali și oameni politici. Europa reprezintă pentru noi nu o opțiune conjuncturală, ci o constantă identitară care transcende politicul.

Această confuzie între identitate și aliniere politică generează discursul fals al „taberelor”, care reduce complexitatea relațiilor internaționale la o dihotomie sterilă: fie ești cu Europa (interpretată simplist ca opoziție la America), fie ești cu America (văzută reducționist prin prisma administrației de moment). Astfel de clivaje artificiale nu doar că falsifică realitatea geopolitică, dar subminează și capacitatea României de a-și articula o poziție nuanțată, suverană și strategică în concertul națiunilor.

Maturitatea unei națiuni se măsoară nu prin fidelitatea oarbă față de un centru de putere sau altul, ci prin capacitatea de a-și defini interesele proprii și de a naviga inteligent între diferiți poli de influență. Parteneriatul strategic cu SUA rămâne un pilon esențial al securității noastre, iar prezența în Uniunea Europeană este cadrul natural al dezvoltării noastre economice și sociale. Aceste două axe nu sunt antagonice, ci complementare într-o arhitectură strategică coerentă.

A fi european înseamnă tocmai a depăși mentalitatea de provincie care caută aprobarea unui centru legitimator. Înseamnă a participa cu demnitate la construcția unui proiect civilizațional la care și România are dreptul să contribuie. Iar relația cu America nu trebuie hiperpolitizată prin prisma simpatiilor sau antipatiilor față de un președinte sau altul, ci evaluată rațional, în funcție de interesele concrete ale României.

În loc de a reproduce mecanic polarizări importate, elitele intelectuale și politice românești ar trebui să cultive o gândire strategică autonomă, capabilă să distingă între valori permanente și fluctuații conjuncturale. România are nevoie nu de aliniere obedientă, ci de afirmare creativă. Nu de tabere, ci de viziune.

Într-o lume multipolară, fluidă, complexă, succesul aparține celor care știu să transforme vulnerabilitățile în oportunități, celor care pot citi subtextul marilor jocuri de putere. România nu mai poate fi un simplu obiect al istoriei, ci trebuie să devină un subiect activ, cu o voce distinctă și o perspectivă proprie – europeană prin esență, transatlantică prin opțiune strategică, și românească prin vocația ei unică de a construi punți între lumi și civilizații.