Dacă ar fi să-l reducem la o formulă rapid integratoare, interviul de faţă poate fi citit şi ca inventar al problemelor societăţii româneşti. Centrat îndeosebi pe problemele şi oportunităţile brandingului autohton, el clarifică, într-o manieră alertă şi sintetică, câteva dintre realităţile care au transformat România de azi într-o naţiune fără viziune, fără proiecte, fară speranţă. Fericirea este dificil de atins atunci când nu ai speranţă, spune Aneta.

Este recomandabil să faci parte din elita României de azi?

Recunosc ca nu-mi este confortabil subiectul elitelor în România de azi. Societatea noastră este încă atât de fragmentată, atât de încă-în-formare, că foarte puţini dintre cei care chiar au talent şi knowledge de excepţie au reuşit să se impună şi să aibă o poziţie dominantă de putere, de reper, în fruntea societăţii sau a unor industrii. Este greu să readucem ideea de elite într-o societate unde acestea nu prea există, cum să ne raportăm la ele, de vreme ce acestea nu mai există?! Conceptul de succes a înlocuit abrupt şi, poate, ireversibil, conceptul de elită în societatea românească de azi. Pe de altă parte, o naţiune fară elită, este o naţiune fără capacitatea de a genera avantaj competitiv! Singapore are zero resurse naturale, dar este condus de 50 ani de elite, o posibilă explicaţie – oare – pentru poziţionarea acestui minuscul stat în topul naţiunilor lumii?
Într-o epocă a comunităţilor de social media, a volumelor, atractivitatea elitei nu mai este ce a fost. Cum poţi, spre exemplu, să sădeşti în mintea unui adolescent român visul de a ajunge în elita IT-ului românesc, sau a designului românesc, sau a matematicii româneşti etc, de vreme ce este tot mai dificil să poţi să îi demonstrezi avantajele, beneficiile acestor poziţii de elită! Pentru un tânar este mult mai seducător şi mai convingator faptul de a fi „cel mai citit blogger” (care din păcate nu are neapărat de a face cu o poziţie de elită)! Parinţii nu mai îşi îndrumă copiii cu „să fii ca Neagu Djuvara!” sau „să fii ca Mugur Isărescu!”, ci cu mult mai lucrativul „să ajungi un scriitor de succes” sau „să ajungi director de bancă!”.

Oare toţi cei care îţi rostesc numele ţi-au citit şi cartea? Şi, dacă nu, atunci pe ce bază se realizează această evaluare profesională? Care este „mecanismul” acestei proiecţii?

Nu ştiu câţi au citit-o. Au cumparat-o însă destul de mulţi pentru România, pentru comunitatea de business şi profesională românească. Peste 3,500 de copii vândute este un bestseller pe această piaţă. Sper că au citit-o mai mulţi decât cei care au cumpărat-o. Cărţile de acest fel se cumpără prin recomandare. Iar aici, recunosc că am primit mult ajutor din partea unor bloggeri, a unor comentatori din e-commerce, a unor profesori de la universităţile de profil, a unor jurnalişti, a unor sponsori care au cumpărat-o pentru a o oferi ca giveaways cu ocazia unor evenimente etc. Este o carte „altfel”. Se străduieşte să dea acces la un knowledge elementar într-ale brandingului şi manifestării acestuia în această parte a lumii, dar o face prin prisma unei experienţe umane, şi într-o abordare de discurs deschis, chiar abrupt, dar cantonat cumva în stilul (clişeele? ha, ha) comunicării jurnalistice şi de advertising contemporane.

A îmbunătăţi societatea românescă de azi înseamnă a scăpa de oameni nefericiţi?

A îmbunătăţi societatea romanească de azi înseamnă, pentru mine, a o educa. Societăţile bine educate fac performanţă în economics, iar asta atrage dezvoltare socială mai prosperă şi aspiraţională. Societăţile ne-educate ratează performanţa economică, ca efect imediat, şi în cascadă, ratează şi oferirea unui nivel de trai recompensator şi aspiraţional membrilor societăţii. Putem observa în ultima vreme cum marile naţiuni sunt conduse de leaderi cu educaţie, ori asta le face vizionare, competente, performante şi, nu în cele din urmă, le inspiră populaţiile.
Noi, românii, indiferent din ce clase sociale provenim, suntem nefericiţi ca membri ai societăţii, şi vom fi nefericiţi atât timp cât nu avem un proiect comun, puternic inspirant, aspiraţional, pe care să îl împărtăşim ca naţiune. Relaţia noastră cu România este una de nefericire: nu ne putem mândri cu a fi romani, dimpotrivă – trebuie să „cheltuim” mai mult, să ne straduim mai tare, individual, în faţa celorlalţi cetăţeni ai lumii, fiindcă nu avem ajutorul unei naţiuni cu o imagine impecabilă şi convingătoare în lumea de azi. Cât de mândru poţi să fii aparţinând unei naţiuni care se află mereu la coada clasamentelor, ca performanţă? Nefericirea ni se manifestă diferit, în funcţie de nivelul propriu de respect de sine şi aspiraţional pe care fiecare îl avem, dar, at the end of the day, suntem printre naţiunile cele mai nefericite din lume, conform sondajelor (probabil că de aceea ai şi pus întrebarea în felul asta, nu-i aşa?).
Antreprenorii şi oamenii de business, spre exemplu, sunt nefericiţi pentru că România nu are proiecte economice care să le ofere oportunităţi de creştere şi de dezvoltare, care să le răsplătească efortul de a munci de dimineaţă până noaptea târziu. Efortul lor pe aceste meleaguri este mult mai intens şi mai puţin lucrativ decât dacă aceiaşi oameni ar opera pe alte geografii; statul român îi încurcă, îi obstrucţionează, îi defavorizează pur şi simplu, când ar trebui să facă exact invers.
Cei tineri sunt nefericiţi pentru că ţara lor nu le dă oportunităţi reale şi tentante să arate ce pot, să crească, să strălucească, dar nici nu le oferă un standard de viaţă cu care au fost obisnuiţi prin locurile pe unde au studiat. Atfel că decid să trăiască departe de ţara lor. Regele Mihai a avut un minunat discurs despre nefericirea românilor şi tristeţea lor. Şi el poartă tristeţea şi nefericirea românilor, dar cu o demnitate regală, care nu e la îndemâna oricui.
Revin la educaţie: lipsa de educaţie a clasei politice care ne conduce acum, impostura acesteia (atât timp cât îşi permite să trateze educaţia, meritocraţia şi elita, munca, talentul, knowledge-ul, nu ca pe ceva preţios şi unic, ci ca pe o glumă pentru proşti) au facut din România o naţiune fără viziune, fără proiecte, fară speranţă. Fericirea este dificil de atins atunci când nu ai speranţă.

Interviu integral, publicat pe www.pr-romania.ro