Când au avut loc mișcările de stradă din ‘89, aveam 17 ani. Mi-am petrecut copilăria, adolescența și o parte din tinerețe în dictatură. Pe vremea aceea, politica de stat însemna teroare, intimidare, amenințare și înfometare. În cei 17 ani trăiți în regimul Ceaușescu am stat la zeci de cozi la banane verzi pe care le puneam pe șifonier să se coacă, portocale pe care le mâncam încet, una pe zi, gheare de pui care dădeau gust de carne unor așa zise ciorbe, am schimbat sute de cartele care ne raționalizau pâinea și uleiul, am văzut femeie însărcinată leșinând în căldură la rând la cremvurști, am fost acolo când o vecină a fost scoasă din apartament cu picioarele înainte în urma unei întreruperi ilegale de sarcină, făcută insalubru cine știe unde, am mâncat zeci de conserve cu sardine, singurele care se găseau la discreție pe atunci la alimentara și am ronțăit mulți “creveți” uleioși când aveam poftă de “snak-uri”.
Dar dincolo de toate astea, îmi amintesc intens șoaptele. Îmi amintesc tăcerile. Îmi amintesc urechile lipite de Radio Europa Liberă și degetul la gură când exprimam un gând. Îmi amintesc foamea de libertate.
După ‘89 am avut o perspectivă și mai clară asupra violențelor și crimelor împotriva umanității comise de regimul dictatorului Ceaușescu: 20,000 de copii emaciați, zdrențăroși, agresaţi fizic şi verbal, disperați, umiliți și zdrobiți psihic au murit în orfelinatele “patriei înfloritoare”, 9,452 de femei au decedat intre anii 1966 si 1989 din cauza avorturilor autoprovocate sau facute clandestin de pseudomedici și se estimează că 891.300 de români care s-au opus regimului au fost încarcerați, supuși torturii și forțați să muncească la Canal până mureau.
Am făcut această introducere lungă fiindcă această realitate încă există în alte țări, cum ar fi Belarus, unde libertatea de exprimare, acest principiu care susține libertatea unui individ sau a unei comunități de a-și exprima opiniile și ideile fără frica, este suspusă represaliilor, cenzurii și sancțiunilor. Răpirea jurnalistului Roman Protasevici de către dictatorul Lukașenko prin deturnarea unui avion de pasageri sub escorta unui avion de vânătoare este un fapt inimaginabil pentru orice cetățean care trăiește liber. Din păcate, această știre trebuie adusă în fața tinerilor care deși nu au trăit în regimul dictatorial comunist îl elogiază, pentru că au auzit că “ne dădea statul”, dar și în fața nostalgicilor care au uitat că pentru simplul fapt de a avea o voce puteai fi arestat, torturat și condamnat la închisoare pe viață.
M-a marcat această nefericită întâmplare recentă în care un om care nu a comis nicio crimă decât aceea de gândi și a se exprima a fost săltat și închis. Cam ce se întâmpla și cu intelectualii în România lui Ceaușescu.
Uităm mulți dintre noi cu ușurință cât suntem de liberi și câți înaintea noastră au suferit cumplit pentru drepturile și libertățile fundamentale de care ne bucurăm azi.
Imaginați-vă o lume în care, de exemplu, dacă nu vă place acest text, mă contraziceți sau mă înjurați, vă bat 3 băieți la ușă și dispăreți undeva de unde familia voastră nu vă va mai găsi, nici nu va mai auzi niciodată despre voi. Asta înseamnă dictatura, asta înseamnă oroarea.
Sunt alături de jurnalistul Roman Protasevici și sper ca Uniunea Europeană împreună cu orice alt stat democratic să facă demersurile necesare și să acționeze în așa fel încât acest om să își recapete libertatea.
Să ne reauzim sănătoși!