Ieri dimineață, în timp ce veneam spre birou, am privit cu atenție fețele oamenilor de lângă mine, de la semafor. Am observat că 80% dintre ei erau entuziaști ca Grinch în preajma Crăciunului. Ieri a fost luni, cea mai grea zi a săptămânii. Și nu grea pentru că volumul de muncă ar fi mai mare sau solicitarea fizică mai accentuată decât în alte zile, ci grea pentru că luni este ziua în care realizezi, încă o dată, că poate nu muncești de plăcere.
Și m-am întrebat ce anume îi face pe anumiți oameni să se angajeze în slujbe ce nu le aduc niciun fel de satisfacție și, mai ales, de ce insistă să fie nefericiți? Sigur, acum vorbesc despre acei indivizi care au posibilitatea de a alege și care provin din familii care le-au permis să se dezvolte, nu ca bunicii noștri care au fost obligați să meargă la războaie, nici ca părinții noștri care au suportat comunismul, nici ca miile de copii veniți pe lume în familii abuzive și sărace, care trebuie să lupte de 1000 de ori mai mult pentru fiecare reușită.
Deci discut doar despre persoanele care se complac pur și simplu în nefericire, care își blestemă șeful și norocul așteptând să vină ora de rupt ușa, care mimează munca și deci fentează performanța și per total despre acei oameni care își amână bucuria de a munci cu plăcere.
Se vorbește mult despre fericire și ce este ea și cred sincer că fericirea este compusă din mici satisfacții, printre care bucuria de a face ce-ți place, de a fi bun și apreciat în meseria ta, căci 1/3 din viață o muncim iar vocația și pasiunea sunt detaliile care contribuie la calitatea vieții, care ne dau curajul să începem o nouă zi.
Am observat că noi, românii, avem acest obicei de a arunca responsabilitatea fericirii asupra altcuiva: sunt nefericită pentru că am un șef mizerabil, sunt nefericit pentru că trăiesc într-o lume pe dos condusă de principii false, sunt nefericită pentru că doar inculţii şi șmecherii fac bani, sunt nefericit pentru că…
Însă nu știu câți dintre cei care se plâng de lipsa satisfacției la job chiar s-au ridicat în picioare și au decis că de astăzi vor munci cu plăcere sau că vor găsi acel loc de muncă unde să muncească cu plăcere.
Munca de mântuială, străzile nemăturate bine, scârba de a trata pacienții, oroarea de a intra într-o sală de clasă pentru a preda același lucru a mia oară, dezgustul pentru schela din fața ta pe care trebuie să te urci și azi, ei bine, lipsa plăcerii când muncim nu înseamnă doar ratare personală, ci ratarea noastră ca societate.
Spre deosebire de părinții sau bunicii noștri, noi suntem o generație care are libertatea și posibilitatea de a practica orice meserie dorește.
Iar această satisfacție trebuie căutată și găsită, căci merită trăită în fiecare zi.
Să ne reauzim sănătoși!