de Armand Goșu

Romulus Rusan a lăsat în urma lui câteva instituții. A fost fondatorul și motorul lor. A avut geniu de întemeietor și des­chi­zător de drumuri. Fundației

Academia Civică i-a fost vreme de decenii director ști­ințific. A condus editura Fundației de la înființare și până la moarte, coor­do­nând 7 colecții de carte și lăsând în urmă 110 titluri cu un total de peste 45.000 pagini. A fost director al Centrului de Stu­dii asupra Comunismului, de la Bu­cu­rești. A fondat alături de soția sa, Ana Blan­diana, Memorialul Victimelor Comu­nismului și al Rezistenței de la Sighet, compus din Centrul de Studii, Muzeul În­chisorii de la Sighet și reprezentanța de la București (de pe strada Jean Louis Cal­deron). A organizat 10 simpozioane in­ter­naționale la Memorialul Sighet, începând din 1993, și a editat cele 10 volume de Analele Sighet (1994-2003), ce adună măr­turii și studii fundamentale pentru scrie­rea istoriei regimului comunist în Ro­mâ­nia. A coordonat proiectul Re­cen­să­mâ­n­tul populației concentraționare din Ro­mâ­nia. A fost membru în Comisia Pre­zi­den­țială pentru Analiza Dictaturii Co­mu­niste din România. A coordonat cel mai important proiect de istorie orală des­fă­șurat în România, care adună peste 6.000 de ore de mărturii înregistrate au­dio. A or­ganizat în România sau în străi­nătate (la Budapesta ori Berlin, sau mai re­cent pe holurile Parlamentului Eu­ro­pean de la Bruxelles) cele mai importante ex­po­zi­ții privind istoria recentă a Ro­mâ­niei.

Romi Rusan a fost scriitor, ziarist, cro­ni­car de film, activist civic, dar mai ales is­to­ric prin pasiune și vocație. A fost un om de o civilitate, căldură, empatie, ge­ne­ro­zitate și pasiune cum rar am întâlnit. Era o forță a naturii, deși atunci când îl ve­deam mă temeam că se frânge. Înalt și slab, mi se părea mereu într-o tensiune critică cu tot ce-l înconjoară, în pericol să se spar­gă la prima atingere mai vio­len­tă. Poa­te că acest sentiment era dat și de ae­rul neglijent pe care-l degaja, absorbit de proiectele la care lucra. Biroul lui din Pia­ța Amzei, primul sediu al Fundației Aca­demia Civică, era de poveste. Dacă reu­șeai să deschizi ușa, împingând cărțile în­tinse pe podea, n-ai fi putut înainta prea mult în cameră, pentru că peste tot erau cărți, hârtii cu însemnări, fotografii, hărți, casete. Era un exercițiu complicat ca să ima­ginezi biroul, scaunele și fotoliul sub acele veritabile forme de relief cons­trui­te din cărți, broșuri, ziare și fișe per­so­nale.

Ani la rând am fost invitat la simpozionul sau la școlile de vară de la Sighet, și în calitate de ziarist, dar și de istoric. Mer­geam cu aceeași emoție și teamă că uriașa întreprindere a doar câtorva oameni (pe lângă Blandiana și Rusan, mai erau Ioana Boca și Gheorghe Arvunescu), care aduna laolaltă sute de istorici de pe mai multe continente și alte sute de supraviețuitori ai Gulagului, ar fi putut oricând eșua. De­și Rusan și Blandiana aveau aerul că im­provizează mereu, ca prin minune totul ieșea perfect.

Interviurile cu Romi Rusan aveau un sce­nariu comun. Cu câteva ore înainte de în­chiderea ediției, intra pe ușa redacției re­vistei 22, într-un echilibru precar, aproa­pe doborât de o geantă uriașă, din care ie­șeau fișe, ziare, cărți. După ce primea șpal­turile, Romi Rusan începea să îm­pun­gă hârtia cu pixul, spre disperarea tehno­redactorului care-mi făcea semne că el a și paginat textul și că n-are timp să in­troducă corectura. Avea un cult al limbii române, nu dădea drumul niciunui text neșlefuit, petrecea zile întregi editând căr­țile pe care le publica Fundația. Romi Ru­san a ars generos pentru alții, și-a pus în­tre paranteze propria operă pentru a tran­­scrie și edita interviuri cu supra­viețuitori ai represiunii comuniste, pen­tru a face cărțile altora.

Duminică, 11 decembrie, un soare cald a lu­minat ceremonia de înmormântare de la Bellu. Am revăzut acolo figuri de mult dispărute de pe scena publică, personaje care au făcut istorie la începutul anilor 1990. Am simțit că odată cu Romi Rusan se duce o întreagă lume, cea a Pieței Uni­ver­sității, a speranțelor într-o Românie modernă, ancorată solid de instituțiile euro-atlantice, pe care au visat-o și pen­tru care au luptat intelectualii grupați în jurul Alianței Civice. Dintr-o dată am rea­lizat că paradigma lumii românești s-a schimbat.

revista22.ro