Trebuie păstrat ce este de păstrat dar trebuie şi dezvoltat ceea ce este de dezvoltat. Oraşul se dezvoltă negociat, când oamenii doresc să-şi rezolve problemele fără a se baza prea mult pe administraţiile locale.

Despre ce şi cum se mai construieşte acum în Bucureşti, ce dezvoltări sau zone ar putea fi încurajate dar şi despre prejudecăţile “urbanistice”actuale am discutat în interviul de mai jos cu profesorul şi arhitectul Augustin Ioan.

Ce se implementează acum? Ce proiecte ar fi de apreciat?

Aş scoate în evidenţă faptul că există foarte multe restaurări mici, există firme creative care se strâng şi restaurează împreună. Există atât de multe restaurări acum încât aproape că au început să capete o masă critică. Atunci când o să ne dezvoltăm, o vom face când oamenii vor dori să-şi rezolve problemele fără a se baza prea mult pe administraţiile locale.
În aceşti 25 de ani pot spune că s-au restaurat multe clădiri mari. Dacă ne uităm doar mai în centru, putem observa că băncile şi-au făcut curăţenie în ogradă dar şi că un număr mare de lăcaşuri de cult s-au restaurat. La acestea aş adăuga ca lucruri de apreciat: foarte multe locuinţe individuale de foarte bună calitate. În ultima perioadă, tot mai multe familii au prins curaj, se strâng laolaltă şi îşi construiesc un mic bloc. Apelează în acest sens la un arhitect tânăr sau oricum, la un arhitect bun şi iese ceva de apreciat.

Pe unde sunt acestea, prin Pipera, pe la marginea oraşului?

Nu neapărat. Sunt foarte multe şi aproape de centrul Capitalei, prin zona Televiziunii, Lizeanu, Buzeşti şi alte zone. După ce a trecut bula imobiliară, care a produs mai mult rău decât bine, a fost o scurtă perioadă de reflux. Din anul 2010 însă au început să re-apară. E clar că nu mai suntem ca în perioada 2005 – 2006, când se dărâmau monumente explicit, pe faţă. Acum sau se mai construieşte o faţadă, sau se mai adaugă ceva, se mai construieşte în spate. Oraşele bune, repet şi insist, sunt oraşe negociate. Bucureştii s-au construit strat peste strat peste strat, de obicei motivat politic şi procesul edificatoriu a fost întrerupt fie de o catastrofă naturală (incendiu, cutremure) dar au fost şi catastrofe politice, precum intervenţia lui Ceauşescu în Centrul Civic.

De la individual spre colectiv…

Da, pentru că, o perioadă, nu prea mai existau comunităţi. Dar în orice caz, comunităţile, şi cele care există, precum comunitatea de cartier dar şi altele, se nasc făcând ceva împreună, nu se nasc aşteptând ceva de la stat. Cei 50 de ani de comunism au produs un “popor”. Acesta trebuie să se spargă şi să apară grupuri care au fiecare interese, cartierul, identităţi de cartier, microcomunităţi care, de altfel, au supravieţuit până târziu în comunism. Şi acum există comunităţi, şi nu vorbesc neapărat despre comunităţi teritoriale. Spre exemplu – comunitatea celor care merg şi se roagă la Stravropoleos. Întreţeserea oraşului trebuie să fie în primul rând una socială. Şi asta se poate face şi prin aceste exemple de “acupunctură urbană”.

Există şi în Occident un regret al multora că marile lanţuri comerciale distrug diverse locuri cu specific, spre exemplu dispar mici restaurante care legau anumite comunităţi prin modul în care făceau prăjitura casei, cafeaua. Clientul lanţurilor comerciale e un oarecare, se transformă într-un număr, produsele cumpărate sunt în serie…

Da. Ca să adaug, fostele aşa-numite “Circuri ale foamei” au devenit centre comerciale. E o stranie continuitate între comunism şi capitalism, cu consecinţa că mall-urile, fiind construite foarte aproape de miezul oraşului, au pârjolit micul comerţ din preajmă.

Dar nici să ne blocăm într-o “istorie” neîntreţinută nu e de dorit.

În acest sens e destul să ne gândim cum arăta Calea Victoriei în perioada interbelică, se poate vedea cu claritate în documentarele de atunci că era plin de lume dar erau şi zeci de firme una lângă alta, aproape… suprapuse. Acum nu prea ai ce să faci pe Calea Victoriei, nu prea mai găseşti nimic. Cu toate acestea, apariţia unui centru comercial mare în spatele Palatului Ştirbei se blochează. Bucureştii nu e ceva lipsit de perspective – nu conservatoare, ci retrograde de-a dreptul. Ce să facem? Să ne întoarcem la Bucureştiul grădinilor boiereşti în care a tăiat Brâncoveanu Calea Victoriei?! Nu mai e cu putinţă acest lucru, oricât şi-ar dori unii. Cu siguranţă că trebuie păstrat ce este de păstrat, trebuie restaurat cu grijă ce este de restaurat dar trebuie şi dezvoltat ceea ce este de dezvoltat.
Vă spuneam că e un Bucureşti de straturi. Este şi motivul pentru care nu există două clădiri la fel când mergi pe Calea Victoriei, asta ca să mă opresc doar la un exemplu. Adică straturile sunt şi verticale, nu sunt doar orizontale. Nu e doar geologie, nu sunt doar straturi sedimentare. Astfel, pe Calea Victoriei găsim şi Palatul Telefoanelor care a fost construit de doi arhitecţi americani în stil art deco; lângă este o clădire eclectică; lângă aceasta este un bloc modernist, apoi un edificiu neoclasic şi tot aşa.

Pe Câmpineanu colţ cu Bălcescu, Elmec tocmai a terminat reconstrucţia clădirii de patrimoniu de acolo.

Acest proiect a fost blocat ani de zile, faţada era un pericol public şi era sprijinită. Motivul a fost că faţada ar fi trebuit păstrată într-un anume fel, să rămână cărămida originară, care, pentru prea mulţi, are caracter metafizic… Dar, iată, putea fi demult refăcută, aşa cum de exemplu a fost refăcută foarte frumos la Magheru One. Acum, e adevărat că respectiva clădire de pe Câmpineanu nu mai e tocmai la fel, acoperişul e de sticlă; dar forma, poziţia şi memoria în oraş s-au păstrat. Asta spre deosebire de clădirea de lângă, nouă, care nu e de aceeaşi calitate. Putea să fie, dar au ratat-o, e ca un ozn.

Ce alte intervenţii în care s-au salvat porţiuni din oraş v-au mai reţinut atenţia?

Cărturești Carusel ar fi una dintre cele recente care îmi vin în minte, s-a restaurat clădirea, s-au păstrat şi coexistă atât referinţa la trecut cât şi componenta contemporană. Mai pot aminti aici şi Casa Mincu de pe strada Verona, sediul OAR, pe care a restaurat-o domnul Şerban Sturza. Merită vizitată toată, inclusiv, sau mai ales, mansarda. Vorbim în aceste cazuri de nişte “bijuterii” de spaţii interioare şi de multe alte spaţii care, au căpătat viaţă mai ales după anul 2010. Pe strada Pictor Arthur Verona sunt deja două lucrări de mare valoare. Acestea au născut într-un fel şi festivalul Street Delivery. Casa Universitarilor e un alt exemplu pozitiv (în grădina de acolo s-a făcut bienala de arhitectură anul trecut); de asemenea, s-a refăcut scuarul de la Biserica Anglicană (tot de către Şerban Sturdza). Acestea sunt doar câteva exemple. Începe să se formeze parcă o masă critică… dacă faci ceva la ambele capete, treptat, de-a lungul străzii, lucrurile încep să se unească.

Acum apreciem anumite construcţii ridicate în urmă cu 100 de ani sau mai mult. Prin 2116 va fi apreciat oare ceva din perioada de acum?

Facem foarte bine că ne ocupăm cu păstrarea lucrărilor din urmă cu 100 – 200 de ani, dar trebuie să fim atenţi şi la construirea monumentelor pentru peste 100 de ani – şi mă refer aici la edificii şi spaţii publice dar şi la grupuri statuare, memoriale, la microinserţii urbane care creează “destinaţii” urbane. Ne dăm întâlnire la “coada calului” se spunea adesea, ne dădeam întâlnire la ceasul cu aripi de înger care era la Intercontinental pe vremuri, sau ne vedeam în faţă la Capşa, la Trocadero.

Care ar putea fi totuşi paradigma arhitecturală a perioadei actuale, proiecte reprezentative mai mari sau mai mici?

Paradigma perioadei actuale nu e dată de lucrări de mari dimensiuni. Poate… din fericire. Am avut până de curând Casa Poporului şi sper să ne mai tragem sufletul o perioadă până mai facem lucruri din astea; sper să nu. Pe de altă parte, se pare că bătălia acestei generaţii este mai degrabă să împiedice să dispară ce a mai rămas.
Dar să ştiţi că episoade din acestea de respiro au mai fost în istoria noastră, nu au existat doar episoade de construcţii. Spre exemplu, prima parte de după anii 1920 sunt ani de vile şi de bisericuţe de cartier mai degrabă, după care, în anii ’30, sub Carol II, au venit ani de edificii majore. Perioada Dej nu e una de edificii, s-au construit foarte puţine (Sala Palatului, Casa Scânteii), s-au completat plombe de-a lungul bulevardelor, nu a existat o viziune urbană de amploare. Anii ’80 ne-au liniştit de tot cu viziunea lui Ceauşescu. Dar, chiar dacă nu se construiesc multe, e important măcar să păstrăm ce am moştenit, să fim parte din lanţul transmisiunii memoriei şi tradiţiei.

Construcţii în parcuri. În parcurile cui?

Tot acest sistem de cartiere noi construite de obicei în marginea Bucureştiului, dar şi prin inserţii în oraşul care exista, a fost construit aşezând un strat nou peste un oraş care fusese bazat pe proprietate privată, adică pe Bucureştiul antebelic. Când scoatem de sub acest strat nou ce e mai vechi apar tensiuni înfricoşătoare pentru că există proprietari (… şi nu vorbesc aici despre cei care au cumpărat drepturi litigioase, pentru că ar fi o discuţie fără sfârşit) care au moşteniri de la părinţi sau bunici şi se întâmplă ca acestea să fie în mijlocul unui parc. Iar foştii chiriaşi care au preluat apartamentele imediat după 1989 vor şi apartamentul vândut pe nimic de Petre Roman, dar vor ca şi parcul să rămână parc, deşi nu le aparţine.

Păi ei sau alţi proprietari care au cumpărat de la primii au preluat nu orice apartament ci unul valoros, de lângă parc…

Atunci soluţia poate fi să cumpere parcul de la proprietar, dacă vor să rămână acolo parc şi nu altceva. Adică să-şi privatizeze şi parcul dacă vor să-l păstreze ca parc. O altă soluţie poate fi eventual să-l cumpere Primăria, cu justă despăgubire pentru proprietar, primarii fac gesturi din astea prea generoase, pentru că la bloc stau mai mulţi votanţi decât la case…
Pe de altă parte, mai e şi soluţia pentru comunităţi sau administraţia publică prin care să se inventeze noi formule de verde, precum verdele vertical (cum ar numi Nichita Stănescu faţadele înierbate); iar dacă nu faci acoperiş, faci terase verzi. Există foarte multe exemple în acest sens.

Ca simplă constatare în primă instanţă, care vedeţi că sunt noile zone cu dezvoltări din Bucureşti. Eu cel puţin, am văzut că se încep lucrări în zona Leu – Grozăveşti.

Sudul Capitalei poate fi dat aici ca exemplu, se dezvoltă deja, trebuia să se dezvolte şi se va mai dezvolta. S-au făcut deja multe investiţii în sudul Bucureştiului, până în zone precum Adunaţii Copăceni, chiar dacă investiţii nu neapărat mari ca valoare a investiţiei dar sunt multe. Sunt decizii individuale. Nu se aşteaptă ajutorul statului.

Măcar să nu-i încurce statul.

Exact. Pe de altă parte, pot fi făcute zone de dezvoltare în oraş şi au existat asemenea propuneri.
Se poate face şi pentru zona de sud, dacă este o miză politică. Apoi, primăria ar putea spune că vrea locuinţe sociale şi propunerea ar putea fi ca, spre exemplu, 10% din locuinţele ridicate de un investitor să fie locuinţe sociale, ale primăriei. Pentru că oraşul nu se dezvoltă decât dacă sunt întrepătrunse straturile sociale, pentru a nu dezvolta “gated communities”, care sunt un eşec şi la noi. Experienţa franceză ar putea fi o dovadă în acest sens, unde e obligatoriu pentru un investitor rezidenţial să aloce şi o parte pentru locuinţe sociale.

PUG

Planul Urbanistic General se actualizează în această perioadă (ştiu foarte bine asta şi pentru că se pregăteşte la noi în Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, unde suntem la momentul vorbirii); există tot felul de etape care se discută acum cu grupuri: comunităţi, investitori, ONG-uri, care sunt pro sau contra a ceva, mai mult contra a orice. Asta nu înseamnă că vreuna dintre părţi are neapărat dreptate ci că participă, dacă vreţi, la o viziune negociată, cea mai puţin controversată. O viziune ideală nu există. Oraşele bune sunt de fapt oraşe negociate. Am mai spus asta şi repet iarăşi!

Există zone în Bucureşti cu o arhitectură aparte, lăsate în paragină de zeci de ani, posibil viitoare ruine. Vocile ONG-urilor şi ale societăţii civile devin foarte sonore abia când apare un investitor în respectivele zone şi nu înainte. Cum e asta?

E foarte bine că apar astfel de voci; PUZ-urile sunt puse dinainte pe site-ul Primăriei şi aşteaptă acolo cu lunile reacţii, dar, într-adevăr, la noi nu există această cultură a intervenţiei prealabile în procesul de luare a deciziei. La noi există mai degrabă reacţii, suntem reactivi, vedem că s-a întâmplat şi abia apoi protestăm. Cât despre Consiliul care le aprobă, acesta reflectă interesele unor grupuri de afaceri şi nu neapărat interesele comunităţii. Multe dintre lucrurile discutate aici s-ar desfăşura altfel dacă ar exista o viziune de ansamblu negociată, un plan pentru 10 – 20 de ani, care să permită şi investitorilor dar şi comunităţilor să se adune şi să reacţioneze.

Câteva clieşee, prejudecăţi despre oraş

O prejudecată ar fi aceea că ar trebui lărgite străzile pentru a îmbunătăţi traficul. În realitate, dacă vrei să rezolvi o astfel de problemă într-un oraş, interzici construirea de parcaje în centru; pare contrafactual, dar nu e. Lucrezi pe inelele oraşului eventual, cu parcări în sistem park&ride şi taxezi suplimentar intrarea în centru. Spre exemplu, lucrările de lărgire la Buzeşti nu au rezolvat problema traficului. Într-adevăr, pot circula mai uşor… coloanele oficiale, dar nu cred că pentru aşa ceva merită lărgite străzile şi demolate monumente.
Un alt loc comun este acela că se ridică blocuri prea înalte în Bucureşti şi că asta ar afecta calitatea oraşului. Întotdeauna dacă vrem să verificăm astfel de teorii, putem încerca să le împingem la extrem, să vedem ce consecinţe logice obţinem. Ar rezulta astfel că mai rău oraş ca Manhattan nu se poate. Fals!
De ce? Pentru că miza nu este înălţimea clădirii, ci parterul urban, care trebuie să fie public. Eu, în oraşul meu, pe stradă sau în interiorul clădirilor la parter, trebuie să pot să mă plimb liber. Şi asta chiar există în Manhattan. Lucrul acesta se poate rezolva şi la noi. Cum? Întrebi, ca administraţie publică, întrebi investitorul câte etaje vrea. Respectivul vrea 20 de etaje. I se permit 24 de etaje dar cu un subsol de parcare pentru oraş şi un parter public. Public, nu colectiv: deci şi proprietatea acestui spaţiu trebuie să fie publică, nu numai funcţiunea. Astfel de lucruri se negociază.