Ca și „no deal” la Brexit, alegerile anticipate nu sunt o finalitate care să poată fi urmărită, ci doar ceea ce se întâmplă atunci când toate celelalte opțiuni sunt eliminate.

Parlamentul britanic a votat că nu vrea „no deal”. Dar asta era o imposibilitate logică – „no deal” este pur și simplu ce se întâmplă când toate deal-urile … nu au loc.

Lucrurile stau la fel și în ceea ce privește anticipatele în România, chit că aparent în Constituție ele sunt o opțiune. Însă doar aparent. În realitate lucrurile stau ca în al doilea paragraf de mai sus. De altfel, conform art. 89 din Constituție, ca să înțelegem cât de ostil este actul fundamental anticipatelor, în circumstanțe bine definite președintele poate să declanșeze anticipate. Dacă vrea. Nu e obligat.

Ca să fiu mai clar, încerc o metaforă: un om cu tendințe suicidale poate să aleagă între mai multe opțiuni apropo de cum să-și încheie viața. Dar nu poate să opteze pentru o moarte accidentală, neprevăzută.

Dacă te interesează despicarea firului în patru, anticipatele în România ar fi teoretic posibile, dar într-un mod atât de abstract că subiectul ar trebui dat la examene la doctoratele de știință politică. Văd două scenarii:

1. Partide care au 50%+1 din parlament garantează parlamentarilor lor, integral, că-și vor păstra mandatul în următoarea legislatură. Parlamentarii îi cred. Se trece prin tot tam-tamul foarte complicat al respingerii a două guverne pentru, practic, niște procente în plus. (Am 52% din parlament, pariez că după alegeri o să am 60%, de exemplu).

Dar dacă ai deja majoritatea, nu e mai ușor să faci guvern? Dacă haosul pe care-l creezi cu anticipatele te face să pierzi procente și deci până și majoritatea pe care o ai?

În speța actuală, ALDE, PMP și Pro România nu au de fel certitudinea că vor atinge pragul la anticipate. Deci majoritatea pro-anticipate pică.

2. Ca în parlamentul britanic acum, ai trei tabere care nu pot colabora. Nu există majoritate pentru ceva, ci doar majorități împotriva a ceva.

Ex. trei formațiuni politice, fiecare cu 25-35% din parlament, care nu doresc să formeze guverne două-câte-două. Oricare din ele încearcă să formeze guvernul, celelalte două se opun.

În practică scena politică preferă calmul și negocierile. De aceea am avut în doar un deceniu coalițiile PNL-PD, PNL-PSD (de facto, pentru menținerea primului guvern Tăriceanu), PSD-PDL (2009), PSD-PNL (USL) și tot așa. Toată lumea a guvernat cu toată lumea și a fost inamică tuturor. Pentru a se evita anticipate a fost pupat pe frunte azi dușmanul scuipat ieri. (Un motiv important pentru decredibilizarea partidelor clasice și pentru ascensiunea USR-PLUS, dar să nu intrăm în detalii).

Acela era cadrul optim pentru scenariu. În acea perioadă, 2004-2014, chiar erau trei forțe politice majore. Și tot n-au fost să fie anticipate. Acum, în parlament, vorbim de un partid dominant (PSD) și de 7 entități (PNL, USR, UDMR, Pro România, ALDE, minorități naționale, parlamentari neafiliați) care au împreună un pic peste 50%. După parlamentarele din 2020 vorbim din nou, dar în speța actuală este mult mai probabil să se întâmple unul din două lucruri:

a) PSD mai pescuiește niște parlamentari, își reface majoritatea, punct.
b) Moțiunea de cenzură trece. Parlamentarii PSD știu bine că se vor cam înjumătăți după parlamentare, oricând ar avea loc ele. Deci ar vota pentru instalarea absolut oricărui guvern, evitând anticipatele și protejându-și ultimul an de mandat, după care ar ataca bine mersi coaliția de guvernare în anul până la alegerile la termen.

Q: Păi și dacă o guvernare pierde legitimitate în timpul guvernării (ex. rezultate slabe la europarlamentare, proteste stradale, crah la prezidențiale, economie în vrie)? Cum se repară situația, adică disonanța dintre a) ponderea coaliției de guvernare în parlament și b) legitimitatea coaliției în ochii populației?
A: **politicienii respectivi se adaptează sau mor**. Partenerii de coaliție fug (vezi ALDE acum). Sau parlamentarii înșiși fug (vezi PSD acum). Sau au loc schimbări la vârful partidelor care guvernează (vezi tentativa de puci a lui Firea de acum un an). Sau coaliția cedează și renunță măcar formal la putere, dând-o unui guvern tehnocrat (vezi CDR în 2000 sau PSD în 2015). Sau schimbă sistemul de vot pentru a fi favorizată (deși ăsta e doar un paliativ, vox populi este vox populi). Sau urmează un crah colosal la alegerile următoare (vezi PDL/ARD). Constituția lui Iorgovan e extrem de darwinistă: dacă ești politician și nu simți valul, game over. N-ai cum să testezi lucrurile la vot până e prea târziu. De aceea sondajele sunt ridicol de importante. Dacă sunt făcute fără minciunele.