de Bogdan Olteanu

E duminică, așa că vorbim privind în zare.

Avem o decizie de luat, și, pentru a o lua corect, trebuie să fim convinși că pornim de la premisa corectă și aplicăm procesul de decizie corect.

Decizia e dacă merită să păstrăm industrie în Europa. Ne întoarcem la ea la final.

Procesul de decizie corect…aici părerile sunt împărțite între înțelepți, de la extrema lui niciodată intervenționism la cea a statului care decide ce, cât și unde se produce. Înțeleptul din mine ar merge pe mâna oportunității intervenției care e temporară, poate fi retrasă fără costuri majore și produce un beneficiu net suficient de probabil și de semnificativ (cât să merite efortul).

Premisa…adică, vorba clasicului, ”pe ce te bazezi, Moromete?”, e complexă. Partea certă e că azi Europa plătește energia scump[1], raportat la competitorii săi principali, SUA și China, și ca atare e într-un proces de dezindustrializare neintenționată și necontrolată. Partea probabilă e că, in 10 ani, actualele capacități de energie regenerabilă se vor extinde suficient cantitativ și vor fi suficient susținute prin capacități de stocare, încât prețul la electricitate să o ia în jos. Partea mai speculativă, dar la fel de probabilă de unde mă uit eu, e că în 50 de ani producția de energie regenerabilă (în special solar, dar și eolian, mareic, etc) va crește atât de mult încât costurile de capital se vor pierde de-a dreptul raportat la cantitățile produse; altfel spus, energia va tinde spre costuri zero. Bun venit în conversație fanilor Star Trek 😊.

Firește, dacă am merge cu optimismul Star Trek până la capăt, nu ar mai conta unde e industrie și unde nu, câtă vreme ai avea guvernare mondială și nici banii nu ar mai fi ce erau odată. Dar, astăzi, nu prea cred în partea asta a profeției (în 2000 aș fi crezut, Fukuyama era fereastra mea spre viitor). Cred că vom mai avea multă vreme state si blocuri economice/politice/militare, cu relele și cu bunele lor. Asta e, bun venit înapoi, Henry Kissinger.

Continuarea, aici.