Între 1958 şi 1962 s-a petrecut cea mai cumplită crimă din istoria omenirii. Au fost, conform unui autor recent (Yang Jisheng), circa 36 de milioane de victime. În cel de-Al Doilea Război Mondial au murit mai mulţi oameni (circa 50 de milioane), însă atunci victimele şi călăii au fost distribuiţi pe mai multe continente, în scene nu neapărat coordonate. De data aceasta avem o singură acţiune, genocidară: politica Marelui Salt Înainte, coordonată de Mao Tse Dun şi de complicii săi.
La originea Marelui Salt Înainte se află o idee centrală a socialismului. Crearea de prosperitate din nimic, la comanda Partidului. De ce erau chinezii săraci? Răspunsul Partidului Comunist era simplu. Pentru că alţii (străinii, capitaliştii, etc) erau răi. De aici soluţia, extrem de simplă. Cei răi trebuie înlăturaţi, iar ţara trebuie guvernată în manieră absolută pe baza comenzilor de la Centru.
La început, oamenilor le-a plăcut în socialism. Erau nişte ţărani simpli. Partidul a dat ordin să fie organizate bucătării comunale în tot teritoriul pe care îl controla (numit, din 1949, „Republica Populară Chineză”). Oamenii se duceau să mânânce – credeau ei – pe gratis. Au înfulecat tot.
Peste câteva luni nu rămăsese nimic. Cei mai mulţi nu îşi făceau însă socoteala. Credeau că Statul are nişte depozite, pe undeva, de unde va distribui, la nesfârşit, mâncare. Guvernul îi asigurase că aşa era în socialism. Fiecare mănâncă după pofta inimii. (Minus duşmanii poporului, desigur).
Partidul raporta succes după succes. Producţia la hectar creştea ameţitor (pe hârtie). În câţiva ani, anunţau socialiştii, RP Chineză îi va depăşi pe britanici. Chiar pe americani. (Mai rar rostită era speranţa secretă a conducătorilor comunişti chinezi, de a-i depăşi pe sovietici). Problema era că oamenii mureau de foame. Cu milioanele.
Guvernarea a fost preluată de amatori. Mao dăduse ordin să crească producţia de oţel. În mintea lui, asta se putea face în ogradă, la sat, în furnale improvizate. A dat ordin să fie omorâte toate vrăbiile, pe motiv că mâncau grâul ţăranilor. Canibalismul a devenit comun.
Să trecem acum la România unde se petrece, de câţiva ani, Marele Salt Înapoi.
Garnitura care a preluat guvernarea, în 1990, era formată din „cadrele” urbane ale partidului. Ion Iliescu, Silviu Brucan, NS Dumitru, Petre Roman şi ceilalţi. Pentru a se menţine la putere, în primul deceniu, socialiştii au împărţit prada cu cadrele Securităţii şi ale Armatei.
De circa 10 ani, compoziţia regimului a început să se schimbe. Cred că momentul de cotitură a fost la jumătatea anilor 2000, când PSD-ul pierduse masiv teren în marile oraşe. Asta i-a marginalizat pe foştii activişti. Începând cu „grupul de la Cluj”, ei au fost daţi deoparte. În locul lor, a venit o nouă garnitură. Au fost botezaţi „baroni locali”. Însă nu este nimic aristocratic în profilul lor.
Aceştia sunt jupânii care au ţinut sub câlcâi lumea rurală cel puţin din 1990 încoace, profitând de degringolada de la Centru. Migratori de la un partid la altul, fără convingeri, fără educaţie şi fără scrupule. Mulţi dintre aceştia, legaţi de grupările interlope. Ei au devenit maşina de voturi a social-democraţilor. Unul dintre aceştia, LN Dragnea, un infractor, a preluat Partidul „pe persoană fizică”.
Corelaţia sare în ochi. Cu cât un judeţ este mai sărac, mai înapoiat, socialiştii de acolo sunt mai puternici. Şi – mult mai grav – cu atât sunt ei mai influenţi la nivelul conducerii PSD. Întreaga Românie începe să arate precum Teleorman.
În noua formulă – radicală, rurală şi penală – socialiştii şi-au propus să distrugă civilizaţia modernă, de la oraş. La fel cum în 1990 derbedeii satului s-au dus să fure totul de la CAP. Garduri de fier, nutreţ pentru vite, cabluri din pereţi. La ce trebuia să ne aşteptăm, atâta vreme cât conducerea Partidului a fost preluată de exact acela care şi-a adus judeţele la sapă de lemn?
Ajunşi la guvernare, cu complicitatea chiriaşului de la Cotroceni care le-a acceptat orice ministru, oricât de nepregătit ar fi fost acesta, socialiştii s-au apucat să promită. Salarii de mii de euro, ajutoare pentru te-miri-cine, excursii la moaşte, festivaluri cu mititei şi mămăligă, o oaie în fiecare balcon. Pomeni peste pomeni. Aţi mai observat ceva? Din lista de cadouri de la stat lipseşte ceva tradiţional din ideologia social-democrată. Locurile de muncă.
Aceeaşi grupare a declanşat o revoluţie culturală. Manuale unice, şcoli fără toalete, cartiere istorice demolate, studenţi fără bacalaureat, miniştri analfabeţi, „academii” de impostori. Zilele trecute doream să ascult ceva pe AppleMusic. Am remarcat sugestiile din caseta de căutare. Ştiţi ce se ascultă în România? Florin Salam.
Realitatea este sfidată non-stop. Taxe care nu sunt taxe, creşteri de preţuri care scad, şosele care crapă imediat după ce se taie panglica. Trăim într-o amosferă delirantă, în care fiecare se grăbeşte să îşi îndese în desagă ce poate, pentru că timpurile se anunţă grele. Doamne miluieşte!

http://www.bursa.ro/marele-salt-inapoi-334215&s=editorial&articol=334215.html