Discurs susţinut la Conferinţa privind Industriile Verzi şi Economia Românească,  organizat de Guvernul Alternativă al PDL în 14.07.2014

Doamnelor şi domnilor,

Suntem aici pentru a discuta despre industriile verzi. Acest demers practic implică obligatoriu şi un scurt examen doctrinar teoretic privind impactului ecologismului asupra economiei.

Este greu de precizat dacă ecologia este o filozofie, un curent politic, o formă modernă de manipulare sau o armă sofisticată a războiului rece.

Sursele pe care le-am consultat mi-au consolidat ideea că impactul ecologismului asupra economiei este în prezent mai puțin important, în ciuda dezbaterilor doctrinare şi politice intense şi ale mediatizării la nivel global a demersurilor ecologiste.

Întrebarea care se pune este dacă demersul ecologic își poate atinge scopul în condițiile actualului model economic de dezvoltare și creștere economică sau dacă sunt necesare schimbări majore ale acestui model pentru ca demersul ecologic să treacă de la stadiul de dorință la cel de putință.

O logică discutabilă

Actualul model de dezvoltare şi creştere economică de tip neo liberal are la bază o axiomă general acceptată. Bunăstarea economică (nivelul de trai) se traduce în prezent în termeni exclusiv economici (PIB/locuitor). Consecinţa este că orice creştere a nivelului de trai ar presupune obligatoriu creşterea PIB.

Această logică a devenit însă discutabilă, chiar contestată odată cu manifestarea demersului ecologic. Premisa acestei contestări este o contradicţie teoretică şi din ce în ce mai mult practică între capacitatea de creştere nelimitată într-un mediu ambiant limitat ca resurse.

Este vorba, de fapt, de problema formulată de românul Nicholas Georgescu Roegen a pus-o încă din 1971 în lucrarea  „The Entropy Law and the Economic Process” prin formularea celebrei întrebări :  „Cum este posibilă o creștere nelimitată într-un mediu limitat”

Poate capitalismul deveni verde ?

Cum ar putea capitalismul neo liberal să devină „verde”?

Acumularea capitalistă, în termenii moderni ai tehnicizării și globalizării, se bazează pe două procese diferite dar strâns legate prin relația cauză/efect. Sunt procesele de productivism (orice creștere a producției materiale este pozitivă și necesară) și de consumatorism (orice creștere a consumului este benefică la nivel individual și colectiv).

Obținerea profitului pe o piață liberă, deci concurențională, impune o reducere permanentă a costurilor de producție în vederea reducerii prețurilor de vânzare. Oricât de utilizate ar fi în acest sens avantajele costului scăzut al forței de muncă prin delocalizări şi relocalizări pe piaţa globală, calea cea mai sigură rămâne cea a neincluderii în costul produsului a valorii elementelor naturale epuizabile (resurse naturale) sau degradabile (poluări, degradare geologică, hidrologică ,etc).

Aceste elemente de utilitate publică în sensul că nu sunt mărfuri adică nu au proprietar, nu se vând și nu se cumpără (aer, apă, etc) nu sunt luate în calcul, deși de ele beneficiază producătorul atât în sensul  consumului cât și al dezangajării și neresponsabilizării sale față de deteriorarea lor.

Referindu-se la acest aspect, Lester R. Brown spunea: ”Soluția pentru restructurarea și adaptarea modelului capitalist al economiei de piață constă în crearea unei piețe cinstite deoarece actuala piață nu include în costul produselor costurile indirecte ale bunurilor și serviciilor oferite de natură. Din păcate, în prezent există o evidență contabilă falsificată la nivel global. Prosperitatea de care ne bucurăm în prezent se bazează în mare măsură pe crearea unor deficite ecologice, adică pe costuri care nu apar acum în contabilitate dar pe care, cineva, cândva le va plăti înzecit”[1].

Devine clar că adaptarea modelului capitalist la demersurile ecologice presupune valorizarea economică a tuturor variabilelor neeconomice. Este un proces pe care economia globalizată nu l-a putut reglementa deși eforturi s-au făcut. Încercarea de introducere a unor taxe de mediu sau a unor reglemetări productiviste de sorgiste ecologică ( tehnici de substituire a unor resurse neregenerabile, creșterea ponderii energiei eoliene sau fotovoltaice, sancționarea actelor de poluare a aerului sau apei) nu au avut aplicabilitate eficientă decât într-un număr restrâns de țări ( în special scandinave) iar recomandările conferințelor internaționale au fost ignorate sau chiar boicotate de țări care încă se află în periaoda unei revoluții industriale energofage și poluante (China, India,) sau chiar de mari puteri industriale (SUA, Japonia, Rusia).

Dezbaterile internaționale pe tema capacității capitalismului actual de a deveni verde tind , din ce în ce mai clar, să opineze spre concluzia incapacității structurale și instituționale a acestuia de a se redescoperi.

În acest context, apar idei și propuneri novatoare și interesante dar  mai mult în plan teoretic decât practic.

Idei, idei, idei

Evident, nu este locul aici să facem o analiză completă a doctrinelor care încearcă să împace „capra” capitalistă cu „varza ecologică”. (Presupunând că acestea două pot fi cu adevărat împăcate). Voi trece rapid în revistă doar trei dintre aceste curente de gîndire.

Una dintre doctrine este cea a ”ecosocialismului”.Este un curent de gâdire și de acțiune sociologică care continuă, după cum arată şi denumirea, marxismul. Pentru ecosocialism, logica economiei de piață și a profitului este incompatibilă cu orice acțiune conștientă și responsabilă de salvare a mediului înconjurător.

Scopul ecosocialismului constă în crearea unui ”socialism ecologic”, a unei societăți ecologice raționale fondată pe principiile democrației, egalității sociale și a supremației valorii de întrebuințare/utilă”[2].

Menţionez această ideea doar pentru a arăta că nu toată lumea a înţeles că marxismul a fost o utopie cu urmări tragice pentru omenire. E pentru undeva explicabil că astfel de teorii mai bântuie omenirea doar în locuri în care marxismul nu a fost aplicat. Noi, est-europenii, ne-am vindecat, sper pentru totdeauna de orice formă de marxism, chiar dacă doctrinele şi politicile economice ale partidelor de stânga poartă urme clare ale acestei utopii. Cred că politica de multiplicare a taxelor practicată de Guvernele Ponta ne e exemplul cel mai la îndemână.

Resping însă această doctrină şi pe argument de teorie economică. Dacă valorizarea economică (marfară) a variabilelor neeconomice este posibilă respectând criterile democrației economice, transformarea variabilelor marfare în variabile nemarfare (de întrebuințare/utilitate) este greu de imaginat dacă nu ne bazăm pe utopia marxist leninistă conform căreia societatea ar trebui să se reconstruiască pe principiul repartiției după nevoi, renunțând la principiul repartiției după muncă. Eșecul experienței Falangsterului de la Scăieni a lui Teodor Diamant este o bună pildă.

O altă ideie, de această dată, mai profundă din punctul de vedere al posibiliăților de a deveni o opțiune viabilă este cea a ”prosperității fără creștere economică prin tranziția graduală verde spre o economie durabilă”[3] .

Această teorie avansează conceptele alternative de creștere durabilă sau descreștere stabilă. Răspunsul este ambiguu. Se cere schimbarea ”motorului de creștere”. Astfel , dacă în prezent ”un consum de resurse din ce în ce mai mare este un motor de creștere, viitorul ar avea nevoie de același tip de motor de creștere bazat pe resurse, dar altele decât cele din prezent, adică surse energetice nepoluante, servicii non materiale și produse nepoluante”[4].

Tranziția spre acest tip de model de creștere al economiei durabile , recunosc autorii, este însă o imensă provocare deoarece impune două condiții: investiții masive și recuperarea timpului pierdut prin lipsa până la această dată a unor stategii eficiente de preântâmpinare a degradării irevesibile a mediului.[5]

Noul model ar presupune o prioritizare a investițiilor pe trei domenii de referință: eficacitatea utilizării resurselor, substituirea tehnologiilor convenționale cu tehnologii mai puțin poluante, ameliorarea ecosistemelor (împăduriri, stoparea deșertificării, amenajări hidrografice, etc).

Prin așa numita ” macroeconomie ecologică” se propune păstrarea în limite ” normale ale PIB/locuitor”, stabilitatea economică și echitatea repartiției veniturilor.

Scopurile sunt demne de laudă, dar macroeconomia ecologică nu ne dă nici cele mai mici explicații asupra modului cum s-ar realiza acestea în practică. Suma investițiilor necesare tranziției verzi ar fi de neconceput și imposibil de suportat pentru mai mult de 4/5 din populația globului.[6]

Un punct de vedere de tip instituționalist a fost exprimat în 2007 de către gruparea ” Le Cercle des economistes” condus de cunoscutul scriitor și economist Erik Orsenna.[7] Ei consideră globalizarea şi concurenţa singurele căi ale progresului şi consideră deficitele ecologice „accidente de parcurs” rezolvabile de piaţa liberă fără dezechilibre economice şi sociale. Consecinţa este că producătorul trebuie să devină un principal luptător pentru apărare mediului, pentru că astfel îşi prezervă condiţiile de business şi capacitatea de consum. Celebrele campanii Shell pentru protecţia mediului par să se plieze pe această concepţie.

Le Cercle des economistes propune o cale instituționalistă de introducere a demersului ecologist în modelul economic neoliberal de creștere eonomică prin creșterea rolul Organizației Mondiale a Comerțului, Organizației Mondiale a Muncii, a World Busines Council on Sustainable Development și chiar sugerează inființarea unui organism internațional specializat în reglementarea și controlul respectării normelor ecologice la nivelul producției materiale.

Propunerea a fost prezentată la Conferința Națiunilor Unite (ONU) privind schimbările climatic din 2010 de la Cancun. Astfel Uniunea Europeana a făcut presiuni pentru a se ajunge la un acord asupra unui set echilibrat de decizii care ar pregăti terenul pentru crearea cât mai curând a unui cadru obligatoriu din punct de vedere juridic la nivel mondial și ar duce la acțiuni imediate si concrete de combatere a schimbărilor climatic.

Rezultatul nu a fost pe măsura așteptărilor, deși Organizația Mondială a Comerțului a obținut o mai mare putere coercitivă în domeniul tehnologiilor cu efecte poluante.

Cauze ale ineficacității

Demersul ecologist nu este conciliat în prezent cu modelul capitalismului neo liberal. Apariţia industriilor verzi nu este un contra-argument, pentru că dimensiunea redusă a ponderii lor argumentează concluzia expusă.

Exemplificăm câteva cauze:

–         Încă nu există capacitatea de transformare marfară a tuturor resurselor naturale în prezent necontabilizate, fără a aduce limite profitului;

–         Curentul de gândire ecologist este puternic politizat şi folosit ca pârghie de stopare a unor procese tehnologice pe motivul protecţiei mediului, cum este cazul, de exemplu, cu tehnologia gazelor de şist;

–         Decalajul enorm între țările bogate și țările sărace au dat posibilitatea țărilor bogate să mute pericolele de mediu în țări care acceptă, din lipsă de resurse și nevoia de creare de locuri de muncă, orice tip de investiție străină chiar dacă acestea sunt energointensive și poluante;

–         Țările emergente, în particular cele BRIC, se află într-un proces de rapidă revigorare industrială în scopul obținerii unor locuri favorabile în competiția internațională, dar procesul de industrializare este de tipul energointensiv ceea ce provoacă un grad mare de poluare la nivel global; obiectivele politice, uneori chiar geopolitice, ale acestor țări nu permit stoparea sau cel puțin încetinirea ritmului de dezvoltare;

–         Absența unor instituții sau instanțe de guvernanță internațională în domeniul protecției mediului face imposibilă aplicare unei politici globale, consensuală de prevenire a deprecierii ireversibile a unor elemente de mediu.

Concluzii :

Suntem la începutul unui drum dificil de conciliere a nevoilor de creştere, a modelelor economice care şi-au verificat eficienţa, cu provocările adresate de limita resurselor globale.

Pe acest drum, se pare că deocamdată, fiecare ţară sau regiune economică îşi caută propriile soluţii.

Sunt convins că reuniunea noastră de astăzi despre industriile verzi va permite exprimarea unor opinii valoroase legate de aceste provocări.

Sunt, de asemenea convins, că România trebuie să abordeze acest domeniu cu încredere, de pe poziţia unei ţări care trebuie să îşi valorifice în folos propriu şi nu al altora, toate resursele de care dispune, găsind în acelaşi timp soluţiile pentru protejarea standardelor ecologice ale comunităţilor şi peisajul natural de o frumuseţe inegalabilă.

[1] Lester R. Brown ” Blueprint for a Better Planet ”. Mother Earth News, Hendersonville, 2004

[2] Michael Lowy: ” Ecosocialism. L’alternative radicale a la catastrophe ecologique capitaliste”. Mille et une nuits. Paris 2011 ; James O’Connor: ” Natural Causes. Essays in Ecological Marxism”. New York. The Guilford Press. 1998; Andre Gorz : ” Ecologica”. Galilee. Paris 2008

[3] Tim Jakson : ” Prosperity without Growth. Economics for a Finite Planet”. Earthscan. 2009

[4] Herman Daly : ” Beyond Growth” Beacon Press. Washington. 1996

[5] Eșecul Acordului de la Toronto ( 1989) a periclitat și șansele Protocolului de la Kyoto de a deveni o strategie globală accesată de toate statele lumii.

[6] 1/5 din populația globului deține cca.72% din avuția globală. CMPEPS ” Raport de la Commission sur la mesure de la performance economique et progres social ” 2009

[7] ” Un monde de ressources  rares” Erik Orsenna de l’Academie francaise. Tempus.Paris 2007