Cătălin Predoiu / discurs sustinut pe 29 octombrie 2015 la BCU

Bună ziua tuturor,

Sunt bucuros să mă aflu după din nou în mijlocul dumneavoastră, după câțiva ani de absență motivată și nemotivată.

Dacă am citit bine tema întâlniri, aceasta este ”furtuna perfectă” în Europa.

Deși nu mai practic de mulți ani, deformațiile profesionale mă urmăresc, am câteva observații prealabile.

În primul rând, nu este vorba de o furtună perfectă, nimic nu mai e demult perfect în Europa.

În al doilea rând, cred că trebuie să precizăm ce înțelegem în acestă discuție prin ”Europa”. Recent, la Chicago Forum on Global Affaires, întrebat care e politica SUA față de Europa, George Friedmann a răspuns imperturbabil (citez din memorie): nu există Europa. În termeni de securitate globală, pentru SUA nu există astăzi Europa, nu avem relații cu Europa, avem relații cu Marea Britanie, cu Germania, cu Franța, cu România, cu fiecare țară europeană, dar nu cu Europa. Este desigur o afirmație exagerată, ușor de combătut numai dacă ar fi să menționăm TTIP sau NATO, dar este o afirmație care spune mult despre percepția care se pare recurentă dincolo de Ocean, dacă ar fi să ne gândim la Kissinger, care cerea un număr de telefon la care să sune în Europa. Cred că între timp, i s-a răspuns de la Berlin și i s-a dat un număr interior de la Kremlin, dar aceasta e altă discuție.

Long story short, am în vedere în aceste rânduri Uniunea Europeană, motiv pentru care voi vorbi doar tangențial de Ucraina, Rusia și Moldova, care a făcut azi un pas mai departe de Europa, spații limitrofe de interes pentru Uniunea Europeană.

A treia observație prealabilă este legată de faptul că Europa este traversată de furtuni interne, dar în același timp se află implicată în furtuni externe (vezi Siria), după cum traversează odată cu întreaga lume cea mai mare schimbare globală din ultimii 500 de ani, dacă e să îl credem pe Niall Ferguson.

Conform acestuia, timp de 500 de ani Vestul a fost leader în tot ce înseamnă evoluție globală. În urmă cu 500 de ani China dinastiei Ming era cea mai rafinată societate, cu orașe precum Nanjing și Beijing mai numeroase și prospere decât Londra și New York. Din anii 1600 și până către sfârșitul anilor 1970 s-a produs un ”global swift” care a pus Vestul, mult mai puțin populat, în poziția să controleze direct sau indirect majoritatea populației globale. Cum? Prin model politic, model economic și tehnologie. La sfârșitul anilor 1970, China  introdus forțele pieței în economie și dacă atunci producea 2% din PIB-ul global, astăzi produce 16% din PIB-ul global, având un PIB mai mare decât al SUA.

Care a fost cauza acestui swift global? Adaptarea instituțiilor și ideilor estului la propriul context local și regional: competiție onestă în economie și politică, educație – știință – tehnologie, rule of law pe baza dreptului la proprietate privată, medicină modernă care a triplat speranța de viață impusionând economia și finanțele publice, societatea de consum și etica muncii. (Niall Ferguson)

Vestul, implicit Europa, se află azi în plină mișcare de reverse – shifting, mai ales sub impactul globalizării tehnologiei prin exportul de patente și inovație.

Și acum să revenim la ”interiorul” european.

Europa a promis de la înființarea ei Pace, Prosperitate, Securitate, Libertate, toate bazate pe Rule of Law și Justiție independentă. Toate obiectivele sunt puse de câțiva ani la un test stresant. Deci, numai și din această perspectivă putem spune că avem o criză în Europa.

Primul cutremur a fost destrămarea sângeroasă a Iugoslaviei, sub ochii aproape indiferenți ai europenilor. Efectele se resimt și astăzi. Masacrele de la Srebenița sub ochii căștilor albastre olandeze influențează și astăzi poziții ale oficialilor olandezi pe diverse dosare europene, vezi pro-activismul lui Frans Timmermans. Iar carnagiul n-a fost oprit decât printr-un acord care a semănat prea mult cu un diktat într-un elegant hotel din Paris, deci prea puțină Justiție.

Șocurile au continuat, dar au fost puse de fiecare dată sub mantra ”Uniunea s-a construit din criză în criză”.

Din păcate, cuvintele definitorii astăzi pentru Europa sunt confuzie, lipsă de viziune, criză, lipsă de leadership. Eu aș forța și aș spune ”fracturi multiple”, Tom Gallagher spunea zilele trecute ”clivaje”.

Potrivit lui, avem clivajul Nord – Sud pe criza datoriilor publice (Grecia în top), clivajul est – vest pe criza migrației, clivajul dintre tandemul franco-german și Vișegrad pe politici unionale versus politici naționale.

Analiza acestor fracturi conduce la cauzele de structură.

Cel mai important este cel legat de economie și dezechilibrele sale.

În mijlocul construcției UE, stau Zona de Liber Schimb și Zona Euro, ambele sub semnul anomaliei.

Zona de Liber Schimb a cerut granițe deschise. Merge perfect în vremuri prospere. Nu și cînd șomajul crește, nu și când criza datoriei suverane impun înghețarea transferurilor de capital așa cum s-a întâmplat în Cipru, așa cum era la un pas să se întâmple în Grecia, nu și în vremuri de invazie migraționistă islamică. (Friedmann)

Care e viciul intern însă? O Zonă de Liber Schimb în care gigantul este exportator net nu merge. Germania exportă jumătate din GDP, sudul l-a importat, deficite de cont curent s-au acumulat împreună cu deficite bugetare în sud, excedent de cont curent și lichidități bancare în nord, care la rândul lor au fost parțial investite în specularea datoriilor din sud, pentru marjă de profit. Hazard moral? Cel puțin construcție greșită. Greu de susținut pe termen lung această construcție.

Anomalia Zonei Euro constă în lansarea și menținerea monedei unice, fără o politică fiscală unică în spațiul Euro.

Conștienți de acest viciu, eurocrații au prevăzut și lansat periodic corecturi, Pactul de Stabilitate și Creștere din 1998 (încălcat de Franța și Germania), Compactul Fiscal din 2012 și programul de Relaxare Cantitativă lansat de Banca Centrală Europeană.

Problema principală a modelului este că nu produce suficientă creștere pentru a absorbi șomajul, în special șomajul în rândul tinerilor. Conform Băncii Mondiale, economiile țărilor membre UE vor crește în 2015 cu un ritm mediu de 1,8% pe an și nu va depăși 2% până la orizontul anilor 2020. În acest timp, șomajul atinge cote record în Spania 23% și rămâne la cote semnificative în celelalte state europene. Ponderea șomajului în rândul tinerilor este dramatică, ceea ce subminează încrederea în viitorul UE. Dacă tinerii nu culeg ”dividende” sociale din proiectul UE, încrederea lor în proiect va dispare.

În esență, FMI vorbește de modelul european ca fiind un ”low growth mode”, iar Larry Summers vorbește de ”secular stagnation” în Uniunea Europeană.

Șomajul la rândul său comportă trei dezechilibre, între țările din nord (șomaj mic) și sud (șomaj mare), tineri (șomaj mare) și vârstnici (șomaj mai mic), nativi europeni (șomaj mai mic) și naturalizați europeni (șomaj mai mare). Spre exemplu, în Germania șomajul în rândul naturalizaților este cu 73% mai mare decât șomajul în rândul nativilor germani. (cf Ferguson)

Modelul european a fost construit după război pentru o populație tânără, care nu a luat parte la război și i-a supraviețuit. Sistemul trebuie reformat, dar nu prin migrație, din cauza problemelor culturale. Soluțiile sunt reforma fondurilor de pensii (sistem de pensii private viabil), politicile de stimulare a natalității, politicile de reconversie profesională și extinderea vârstei de pensionare (sub condiția îmbunătățirii stării de sănătate prin ameliorarea sistemelor publice de sănătate, prevenție și schimbarea culturii față de păstrarea sănătății, combaterea alcoolismului, a drogurilor și consolidarea culturii educației fizice permanente, după modelul urmat de neozeelandezi). Toate soluțiile au nevoie de timp pentru a produce efecte, deci trebuie început urgent acest program în toate statele membre. România ar putea propune la nivel european o politică europeană complexă de ameliorare a problemelor demografice și ale deficitelor sistemelor de pensii, cu precizarea că ar trebui să o începem în țară. Fac o paranteză pentru a preciza că singurul program politic care prevede un astfel de complex de măsuri a fost lansat în februarie acest an de Partidul Național Liberal.

O altă cauză a stagnării este excesul de legislație care pe alocuri stânjenește afacerile. UE a lansat Small Business Act în 2008, dar în paralel excesul de reglementare a continuat. Spre exemplu, avem norme în UE privind lungimea bananei comercializabile și distanța minimă dintre un copac și un zid care se construiește (1,4 m). Rule of law a devenit rule of lawyers. (idem)

O problemă care devine acută este islamul radical. Comunitățile moderate de musulmani din Europa sunt din ce în ce mai mult ținta și victima islamiștilor radicali extremiști și care fac prozelistism. Teatrele de conflict din Siria și Irak sunt câmpuri de antrenament pentru teroriști care sunt trimși ulterior în Europa de ISIS. Conform unor surse, 4500 de cetățeni europeni sunt înrolați în prezent în ISIS.

Ce-au făcut europenii ca răspuns? Primăvara Arabă și reducerea bugetelor pentru apărare, adică o politică ilogică, aproape suicidară.

Ce-au făcut americanii? Au pus în operă o doctrină a reținerii, retragerii și absenței, amendată abia recent de Președintele Obama, prin renunțarea la retragerea completă a trupelor din Orient. Invazia din Irak și Afganistan a avut o logică, dar nu a avut follow up. Retragerea din Irak și Afganistan pare o lipsă de logică cu follow up ilogic, cu excepția celei electorale interne în SUA.

Vorbind de imigrație, cifrele vorbesc de la sine. Conform unor surse Gastarbeiter programme derulat în Germani între 1960 și 1973 a însemnat sosirea în Germania a 2,6 milioane turci, cu caracter temporar. Între timp, turcii ”temporari” ating 3,7% din populația Germaniei. Conforma acelorași surse, între 1950 și 2014 au sosit în Europa 4 milioane de emigranți musulmani, astăzi vorbim de un potențial val migrator de 10 milioane (vezi declarațiile lui Donald Tusk).

Pur și simplu nu suntem echipați pentru așa ceva.

Reforma Frontex, gardurile primitive și inutile și cotele obligatorii nu vor funcționa. Demersul de ultimă oră al doamnei Merkel de a-l îndupleca pe Erdogan să închidă robinetul și să etanșeizeze granița (contra unor modice sume de 1 miliard de euro oferit de UE și 3 cerute de Erdogan prin vocea lui Davutoglu) este mai logic și ar putea fi mai eficient, dar conține în el o dilemă. Turcia cere în schimb statutul de țară sigură și accesul în UE. Aceasta ar însemna pe deoparte abdicarea de la standardele drepturilor omului (concept cheie al UE), pentru că statutul de țară sigură atrage anularea statutului de azilant politic a sute de turci fugiți din calea dictaturii, care s-ar întoarce din Europa direct în pușcăriile lui Erdogan. Pe de altă parte, forțând puțin lucrurile, a acorda Turciei statut de țară UE pentru a opri cei 10 milioane de potențiali refugiați musulmani ar înseamna în schimb acordarea de pașapoarte UE celor 80 milioane de turci, musulmani de asemenea.

În opinia mea soluția este pacificarea Siriei, aneantizarea ISIS și crearea unui spațiu de securitate și treptat de prosperitate în Orientul Mijlociu. Pare iluzoriu astăzi, dar așa părea și acordul SUA – Iran în Programul nuclear iranian acum câțiva ani, când am fost la un pas de un conflict armat între cele două țări. Negocierile care încep pe 30 octombrie la Viena în problema siriană sunt de bun augur. Prezența Iranului la masa negocierilor, este, de asemenea, un element care ar putea contribui pozitiv.

Aș încheia cu un alt element care subminează proiectul european, lipsa de încredere, de moral, de viziune și de lideri. Această temă merită în sine o prelegere. Nu voi insista. Spun doar că nu este imposibilă întoarcerea de la neîncredere la încredere, cu condiția să gândim și să acționăm inteligent atât la nivelul statelor naționale, cât și la nivelul UE. Soluțiile corecte vor aduce rezultate și încredere. Curajul politic e obligatoriu, solidaritatea o condiție sine qua non.

Pentru a ne proteja moralul, nu voi discuta astăzi despre Rusia.

Voi încheia cu câteva remarci privind România.

Ce face România în acest context, descris supra? De ani de zile, mai nimic.

La opt ani de la aderare nu avem o relație apropiată cu niciuna din marile puteri europene. (V.Naumescu)

O discuție off the record avută cu Serviciul Prezidențial al Comisiei Europene în România   mi-a consolidat intuiția că influența României la Bruxelles este nesemnificativă și această stare va persista pe termen lung.

Cuvintele lui Tom Gallagher sunt foarte corecte: ”În cazul în care România eșuează să-și contureze o poziție specifică fundamentată pe interesul național – cer scuze nn – și pe nevoile Europei pe termen lung, influențând dezbaterile la cel mai înalt nivel de pe continent, rezultatul poate fi unul costisitor.”

Aș adăuga că nu suntem decât la un nivel submediocru la toți factorii de progres pe care același Niall Ferguson îi identifică pentru ca o națiune să prospere: competiție (economică și politică), educație – știință – tehnologie, rule of law, medicină – sănătate – standard de viață, consum și etica muncii.

De aceea, sunt de părere că soluția trebuie să vină mai întâi din interior.

Rapid trebuie să începem să ne echipăm țara în mod real cu o economie antreprenorială robustă, să reformăm rapid sectorul companiilor de stat, să reluăm investițiile în infrastructură și să ne reorganizăm sistemele de educație și sănătate. Cu alte cuvinte, să trecem de la reforme simulate sau făcute pe jumătate, la unele conduse cu adevărat și cu voința de a ajunge la un rezultat.

Pe baza lor putem să construim o capacitate instituțională de a reacționa față de problemele europene și a influența soluțiile pe baza unor idei lucrative. Succesul unui astfel de demers depinde însă de credibilitatea noastră.

Deocamdată, aceasta este la nivel minim, ceea ce este un motiv în plus să începem imediat.

Vă mulțumesc pentru atenție.