Am organizat azi ultimul workshop din cadrul proiectului de consolidare a capacității actorilor locali implicați în procesul de tranziție energetică justă, implementat anul acesta alături de Friedrich-Ebert-Stiftung Romania, în parteneriat cu Ministerul Investitiilor si Proiectelor Europene. Sunt ușor epuizată după 6 ore de workshop și 2 de condus, pentru că evenimentul a fost în format hibrid, cu șapte speakeri din Polonia, Belgia, Suedia, Marea Britanie, România și Grecia, cu mulți participanți online (gestionat breakout rooms, harvesting, notițe) și neașteptat de mulți și în sala de conferință de la Ploiești. Îmbucurător, am avut parte și de prezența activă la fața locului a decidenților din administrația centrală. Îmi dau seama că nu am reușit să fac nici măcar o poză atâtea ore. Probabil pentru că m-au ținut ocupată tonele de notițe luate, care vor face obiectul unui policy brief pe care îl vom lansa în decembrie. Câteva realități care m-au inspirat:

În South Wales, o regiune săracă din Marea Britanie, se face prima comunitate de energie regenerabilă, stocare și hidrogen local. 220 de case, administrație locală și transport public local, 100% verde. Cu 5 milioane de EUR, deținut de comunitate. Prin Fondul de Tranziție Justă se poate și la noi.

Sunt fonduri private de investiții în hidrogen, cu bugete de miliarde, conduse de români, care se uită foarte atent și înspre România, unde Fondul de Tranziție Justă poate impulsiona crearea unui întreg lanț-valoric și transfer de know-how în domeniu.

În regiunea minieră Limburg, din Belgia, autoritățile locale și-au îmbrațișat trecutul și timp de 20 de ani, privind spre viitor, au transformat vechile perimetre miniere în patrimoniu industrial cu funcționalități multiple, atrăgând start-up-uri, artiști, și noi tehnologii. Văd sâmburele unui proces similar și în Valea Jiului. Călătoria va fi grea, dar experiențele altora arată că merită făcută.

Nu mai departe de Reșița, experții în dezvoltare locală de la MKBT: Make Better au susținut ani de zile un proces de ghidare a autorității locale în transformarea fostei industrii a oțelului în spații urbane, industriale și culturale noi. Au fost accesate fonduri europene și deschiderea spre viitor a orașului a atras și investiții private. E un proces cu multe obstacole legislative, dar vorb-aia „where there’s a will, there’s a way”. Este însă crucial ca actorii locali să vadă patrimoniul industrial cu alți ochi.

Ecosistemul de stakeholderi implicați în acest proces pe care îl urmăresc și eu cu atenție de aproape doi ani s-a maturizat. Au pus pe hârtie proiecte integrate și parteneriate public-private, de la Calafat la Galați și până la Petrila. Așteptările sunt enorme de la noul Program Operațional Tranziție Justă, în primul rând ghiduri de finanțare orientate către beneficiar și context, fără absurdități birocratice. Cea mai mare greșeală pe care o putem face în acest moment plin de oportunități pentru dezvoltarea noastră socială și economică este să tergiversăm procesul de decarbonizare și să riscăm în acest fel dezangajarea de fonduri europene substanțiale. Temerile mele, din păcate, nu sunt pur ipotetice.