de Corneliu Vișoianu

Pe zi ce trece și parcă pe nesimțite,  descoperim tot mai multe crize. Lebedele negre devin majoritare iar normalitatea o excepție. România traversează acum un nor de haos, cu provocări diferite pentru fiecare și totodată colective, dar cu o remarcabilă oportunitate de natură socio-economică și totodată morală.

Într-un mod superficial și limitativ, considerăm că responsabilitatea acestui haos aparține anumitor lideri (interni sau externi), însă ceea ce se întâmplă acum în exteriorul nostru este rezultatul unor tipare vechi de conștiință-cultură, care nu sunt încă transformate, într-o masă mare de oameni din jurul nostru (realitatea este așa, pentru că o mare parte din oameni sunt încă așa).

Cauzele externe se mișcă mult mai repede decât marea masă care poate absorbi, percepe și digera mult mai greu realitatea colectivă a conflictelor, a lipsurilor și a dificultăților iar suprapunerea crizelor devine astfel un factor de amplificare.

            Partea bună a acestui haos este că această nouă perioadă deschide poarta unor schimbări de paradigmă în societate – după peste 2 ani de ”inamic invizibil”, care ne-a pus în contact cu frici mental-emoționale (frica de boală, frica de pierdere a libertăților sau a celor dragi), am trecut la un nivel superior de presiune evolutivă – acum apar în fața noastră frici mult mai materiale (frica de război, frica de a pierde agonisealea de-o viață, frica de a ieși din zona de confort, atașamente legate de oameni, lucruri, locuri și timpuri).

            Rolul de catalizator revine comunicării și implicit formatorilor de opinie în general. Într-un viitor incert, cu meserii nenăscute încă dar foarte apropiate în timp, mediul nostru exterior pare nesigur iar fragilitatea minților umane un creuzet capabil de orice.

Nu trebuie să ne mire exacerbarea comportmentelor violente și tot mai extreme. Primitivismul tot mai prezent public ne întoarce în timp la trăsăturile dobândite psihogenetic în mii de ani, acoperind tot mai mult din lăstarii evoluției.

Cine să ne învețe când nu avem prea mulți profesori de viață, când tot mai multe fețe publice refuză să citească și mai ales să învețe. Câteva sute de atotștiutori vorbesc zilnic către milioane de români întro lume în care dirigenția de viață ar trebui să fie obligatorie iar predarea bunului simț normă.

România se află în ochiul uraganului și face gimnastică de întreținere, pregătindu-se de război. Dușul facturilor la energie pare să fi trecut definitiv în sarcina guvernanților iar populația așteaptă măsuri miraculoase făra a da vreun semn de implicare. 

Această liniște dă senzația unui echilibru care ignoră nelinistea colectivă iar în confuzia mediatică, pentru cel decuplat de la fluxul toxic de știri, singura autoritate care se bucură de încredere a ajuns să fie cea bazată pe intuiția născută din bunul simț, adică intuiția individuală sinceră, aflată în lupta personală cu haosul.

În încercarea de interpretare a realităților curente, descoperim noile paradigme de sistem și sănătatea sistemului public ca pe o oglinda care depinde de atitudinea și alegerile noastre. Pentru marea masa de oameni, haosul curent este un alt moment de separare în tabere și adâncire în tipare bazate pe separare, luptă și competiție lipsită de fond.

În acest profund dezechilibru, energia crizelor trebuie folosită pentru echilibrarea sistemelor sociale. Este deci nevoie de o contribuție neegoistă, o dedicare individuală bazată pe o nouă formă de perseverență suplimentară, o formă de disciplină interioară indreptată exterior spre binele comun.

Întrebarea firească este: Cine poate iniția o abordare holistică a contextului? Apariția unei noi rețele este imposibilă într-un context necesar de simultană generalitate și compatibilitate. Asta se întâmplă în mulți ani, poate generații și timpul este insuficient. În acest context doar grupurile deja formate pot iniția astfel de mecanisme.

Comunicarea în haos devine singura resursă potrivită pentru a ne conecta și a interconecta  rețelele de competențe compatibile. Doar astfel creuzetul în care se dezvoltă noi nuclee, poate coagula progresiv noi rețele și așeza fundația unei noi realități, care va co-exista ceva timp cu realitatea curentă (a celor care fie luptă pentru putere, fie pentru supraviețuire).

Abia acum avem nevoie de un veritabil proiect de țară. Totodată este nevoie de asumarea unui lidership de criză bazat pe vocație de sacrificiu, știut fiind că după război va fi nevoie de management de construcție și reconstrucție, bazat pe suport popular major iar liderii din vremea crizei vor deveni doar istorie sau statui.

Arcul peste timp de la Pactul de la Snagov la România educată, de la Mineriade la Colectiv, de la conservatorism la neoidealism s-a închis. Astăzi, libertatea dobândită în 1989 își cere drepturile iar dedicarea de sine este  ingredientul esențial pentru schimbarea sistemului de operare în societate. Azi putem să descoperim împreună oportunitățile oferite de fiecare criză în parte și să acționăm.

După decenii de atrofiere a simțirilor a venit vremea să ne redefinim, iar toate acestea sunt argumente dar și un îndemn pentru cei care stând comod în sistemele curente, încă mai preferă pseudo-siguranța turmei, a triburilor cu dogmele lor politice și religioase, în care de mult timp nu mai cresc aripi nimănui.

Furnizarea de educație, oferirea de experiență noilor generații, realizarea de cercetări și inovare, promovarea angajamentelor globale, cultivarea capitalului uman care prețuiește ingeniozitatea și diversitatea, precum și îndeplinirea responsabilității sociale cu sprijinirea dezvoltării durabile, deși sunt distincte din punct de vedere conceptual, formează un integrum și trebuie să crească împreună.

Este timpul unei școli în care să predăm dirigenția renașterii și care să asigure forța morală a unui Front al Salvării Internaționale, în măsurăsă aducă lumea la școala nouă și să ducă școala nouă în lume, pentru a crea și a hrăni un ecosistem planetar care să fie favorabil evoluției cunoașterii și dezvoltării umane.

Corneliu Vișoianu, martie 22, București