Matei Bogdan

Publicat în 21 mai 2025, 18:19 / 65 elite & idei

+ Editorial • + Observator • Corneliu Vișoianu

de Corneliu Vișoianu

Drumul spre o Autonomie Militară Europeană durabilă pleacă de la crearea unui set de principii și valori, construit astfel încât să permită asigurarea unei distribuții echitabile a responsabilităților în cadrul uniunii.

Dacă principiile pot fi configurate contextual în funcție de factori precum geografia, economia sau capitalul uman disponibil, valorile sunt profund ancorate în specificul cultural al fiecărei națiuni – un specific care de-a lungul istoriei Europei s-a modelat și a evoluat mai mult către diversitate și diferențiere decât spre convergență.

Fiecare țară are propria poveste, propria memorie colectivă și propriile instincte strategice iar de-a lungul timpurilor, aceste diferențe ne-au făcut mai degrabă unici decât uniți și totul în detrimentul armoniei.

Pe fondul evoluțiilor geopolitice globale, a presiunii crescânde asupra NATO și a incertitudinilor legate de angajamentul strategic american față de Europa, Uniunea Europeană este tot mai interesată de dezvoltarea unei autonomii militare strategice. Această autonomie nu presupune o ruptură de NATO, ci o capacitate sporită de acțiune independentă, complementară alianței.

În contextul primei strategii pentru industria de apărare a SUA (The National Defense Industrial Strategy – NDIS)[1] din ianuarie 2024 și apoi a strategiei europene(EDIS)[2] însoțită de planul de acțiune (EDIP)[3] la nivelul Uniunii Europene ar trebui făcute eforturi pentru reducerea decalajul dintre încheierea măsurilor de urgență pe termen scurt, cum ar fi ASAP și EDIRPA, și asigurea pregătirii industriale de apărare a UE pentru viitor. Uniunea Europeană are de ales între stagnare și curaj strategic, cheia fiind o viziune de ansamblu bazată pe complementaritate și solidaritate.

Autonomia ar presupune o armată unificată care ar necesita un comandament unic și o doctrină militară comună, ceea ce presupune un calendar pentru armonizarea strategiilor de apărare ale statelor membre. Este extrem de puțin probabil ca statele să renunțe la controlul național asupra armatei în favoarea unei autorități centrale europene. 

Autonomia militară europeană nu poate fi construită peste noapte și nu trebuie să fie un proiect duplicat al NATO. Ea trebuie să reflecte diversitatea strategică a continentului, să fie funcțională, realistă și distribuită echitabil. Tratatul de la Lisabona prevede o clauză de apărare reciprocă, dar aceasta nu implică un angajament militar obligatoriu, așa cum este Articolul 5 din Tratatul NATO.

Pentru atingerea unui grad ridicat de autonomie sunt necesare politici specifice în măsură să asigure o specializare funcțională pe baze naționale. Statele membre trebuie să identifice și să accepte domenii de excelență militară unde pot deveni furnizori regionali cum ar fi: Franța (proiecție externă), Germania (logistică), Polonia și România (apărare estică), Italia și Grecia (intervenții maritime).

Aceasta presupune dezvoltarea unui ecosistem de apărare comun bazat pe extinderea Fondului European de Apărare (EDF) și prioritizarea investițiilor comune în AI, drone, sateliți și tehnologii cyber, concomitent cu uniformizarea standardelor pentru echipamente și software militar pentru o interoperabilitate sporită.

Repartizarea responsabilităților trebuie făcută în funcție de riscurile geografice: flancul estic (amenințări convenționale), sudic (migrație și instabilitate), nordic (arctic și cyber), bazate pe arhitectura defensivă raportată la realitățile geografice.

O problemă majoră este partajarea costurilor și crearea unui buget operațional european comun destinat intervențiilor externe și menținerii capabilităților comune cu posibilitatea cofinanțării unor contingente militare mixte pentru misiuni UE.

Toate acestea sunt posibile doar în condiții de comandă unitară și decizie politică rapidă posibilă prin instituirea unui Consiliu European de Apărare cu mecanisme de vot flexibil (majoritate calificată) și crearea unei structuri de comandă militară operațională la nivel european, complementare cu SHAPE[4]-ul NATO. Uniunea Europeană are deja o Politică de Securitate și Apărare Comună – CDSP[5], dar aceasta se bazează pe colaborare voluntară între state.

Principala provocare ar putea fi crearea unui Stat Major European Unificat. Uniunea Europeană are deja un Stat Major Militar al UE (EUMS)[6], dar acesta are un rol limitat doar de planificare și gestionare unor misiuni externe și nu de comanda efectivă a trupelor. 

Nu în ultimul rând resursa umană necesară ar putea fi pregătită în centre de instruire comună, Centre de Excelență, centre regionale specializate cum ar fi Estonia (cyber), Franța (urban warfare), Grecia (operații navale).

Pentru eficiența procesului comun de formare, pe baza experienței anterioare la nivel european aceste activități ar putea fi sprijinite prin introducerea unui „Erasmus militar„ pentru ofițerii europeni.

Diviziunea muncii între europeni trebuie să plece de la standardizarea echipamentelor militare, deoarece o armată unificată ar trebui să adopte măsuri  pentru creșterea nivelului de standardizare al echipamentelor militare și o logistică standardizată la nivel european, proces care necesită coordonarea și restructurarea industriei europene de apărare bazate pe un model funcțional comun.

În acest context Franța ar putea avea un rol de leadership în proiecția de forță și stabilizare post-conflict bazat pe capabilitățile proprii de forțe de intervenție rapidă, operațiuni externe  și tactică nucleară, în timp ce Germania poate să devină backbone-ul tehnico-logistic al operațiunilor europene având capabilități de logistică, mentenanță, transport strategic și un buget mare.

Italia și Grecia au capabilități de forțe navale, operațiuni maritime și experiență în Mediterana urmând să se ocupe de flancul de apărare sudic cu focus pe migrație, piraterie și Mediterana extinsă în timp ce Spania și Portugalia, cu capabilități de infrastructură navală atlantică și operațiuni externe în Africa de Vest se pot ocupa de logistică și stabilizare în Africa sub-sahariană.

Polonia și România au rolul principal de apărare terestră și descurajare convențională în fața Rusiei, având o poziție strategică pe flancul estic, cu o capacitate de mobilizare rapidă în parteneriat activ NATO în timp ce țările Baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și cele Scandinave (Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia) cu capabilități de cyber defense, război electronic și cooperare nordică, ar trebui să aibă ca rol apărarea digitală și securitatea în spațiul Arctic și Baltic.

Toate acestea presupun un nivel ridicat de integrare bazat pe un nivel înalt de specializare pentru statele cu resurse militare avansate, participarea în misiuni comune pentru statele cu capacitate redusă, dar geografie strategică și o finanțare proporțională și solidară, prin buget comun și proiecte cofinanțate.

Într-un aranjament de autonomie militară europeană cu diviziune funcțională a muncii, România și celelalte state ale flancului estic non-polonez (precum Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Croația, Macedonia de Nord și Statele Baltice, cu excepția Poloniei care este deja o piesă centrală) pot juca un rol mult mai specific decât se recunoaște în mod tradițional.

Din perspectiva Flancului Estic non-polonez, Bulgaria poate asigura un rol complementar României în Marea Neagră, inclusiv prin operațiuni navale, supraveghere și logistică în regiunea sudică și ar putea găzdui un centru de alertă timpurie maritimă și monitorizare energetică. Slovacia și  Ungaria prin poziționarea ideală pentru back-up logistic și puncte de trecere strategică între centrul și estul Europei, ar putea să găzduiască centre de mentenanță și reparații pentru echipamente comune, depozite forward pentru rezerve tactice în timp ce Țările Baltice deja active pe linia cyber și electronic warfare, pot fi nucleul nordic al umbrelei digitale europene cu sprijin regional pentru dronistică, ISR (intelligence, surveillance, reconnaissance) și apărare antiaeriană.

Orice discuție referitoare la Flancul Estic al NATO trebuie să includă Turcia. Autonomia militară europeană poate fi construită în parteneriat cu Turcia, atât din perspectiva ei de membru NATO cât și de țară candidată la aderare în Uniunea Europeană. În regiunea flancului estic, Turcia are capabilități consistente, cea mai numeroasă armată, un avans tehnologic considerabil și implicit o expertiză militară, care folosită în comun poate constitui un veritabil cordon de descurajare și protecție militară pe axa Varșovia, București, Ankara.

România poate să devină un pilon al rezilienței estice și pivot strategic la Marea Neagră. Poziționarea sa geografică face din România un punct de legătură între Balcani, Ucraina și regiunea Mării Negre. România poate deveni centrul logistic și operațional pentru misiuni de descurajare în regiune – gardian al coridorului sud-estic NATO–UE, sens în care ar putea găzdui un Comandament Regional Estic UE, care să coordoneze atât apărarea terestră, cât și securitatea energetică și cibernetică regională.

Bazat pe resursa umană de înaltă specializare existentă, cu investiții europene, România ar putea dezvolta un centru de excelență în război electronic, protecție infrastructură critică și securitate informatică pentru Balcani și regiunea extinsă a Mării Negre devenind astfel un hub pentru securitate cibernetică și electronică în Europa de Sud-Est.

Totodată în colaborare cu Moldova și Ucraina (post-conflict), România ar putea susține forțe mixte pentru stabilizarea frontierelor externe ale UE susținând forțe de reacție rapidă în sprijinul vecinătății estice, devenind prin instruire și interoperabilitate, un centru regional de antrenament pentru partenerii din Balcanii de Vest și Parteneriatul Estic, fiind deja activă în misiuni NATO și UE.

Această nouă arhitectură de apărare pot fi realizată în contextul unei cooperări bazate pe comunicare autentică, care poate genera un climat de încredere prin crearea unui Consorțiu al Flancului Estic în cadrul PESCO[7] (Cooperarea Structurată Permanentă) pentru a gestiona interoperabilitatea pe frontul estic, prepoziționarea de echipamente și trupe și derularea de proiecte comune de cercetare și dezvoltare militară dezvoltarea capacităților militare integrate.

În condițiile în care Uniunea Europeană are deja o Politică de Securitate și Apărare Comună, bazată pe colaborare voluntară între state, ar fi necesară crearea unei platforme comune (un PESCO global) pentru întregul proces de apărare: strategie, schimb de tehnologie, producție unitară, mentenanță, unificarea bugetelor, resurse umane și cercetare menită să coordoneze nu doar intervențiile militare europene, precum programul ei2[8] lansat de Franța cu o extensie bazată pe o abordare holistică.

Pentru a deveni un actor geopolitic credibil, Uniunea Europeană trebuie să transceadă logica voluntariatului militar și să adopte un model funcțional de integrare bazat pe specializare, interoperabilitate și comandă comună. Polonia, România și celelalte țări europene din flancul estic, alături de Turcia, pot juca un rol strategic esențial într-o arhitectură defensivă europeană distribuită inteligent.

Prin asumarea unei identități strategice comune, Europa poate construi în următoarea decadă o autonomie militară realistă, fără a se rupe de NATO, dar capabilă să acționeze coerent în fața provocărilor viitoare. 

Într-o lume în care războiul și pacea și-au modificat semantica și îmbracă forme tot mai complexe, definite recent drept crize suprapuse, Europa se declară dispusă să plătească prețul autonomiei militare în cadrul NATO, asumându-și curajul strategic de a depinde doar de propriile forțe sau altfel spus ”Prin noi înșine”.

Corneliu VIȘOIANU

București, 17 mai

---

[1] https://www.businessdefense.gov/NDIS.html

[2] https://defence-industry-space.ec.europa.eu/document/download/333faee1-a851-44a6-965b-713247515d39_en?filename=DEFIS_EDIS_factsheet.pdf

[3] https://defence-industry-space.ec.europa.eu/eu-defence-industry/edip-dedicated-programme-defence_en

[4] https://shape.nato.int/

[5] https://www.eeas.europa.eu/eeas/common-security-and-defence-policy_en

[6] https://www.eeas.europa.eu/eums_en

[7] https://www.pesco.europa.eu/

[8] https://www.defense.gouv.fr/english/dgris/international-action/ei2/ei2