Adriana
Publicat în 13 martie 2012, 22:01 / 184 elite & idei

Cosmin Alexandru: Binele care (nu) se vede

Cosmin Alexandru: Binele care (nu) se vede

Am ascultat zilele trecute o emisiune la radio BBC World Service. Subiectul discuţiei era rolul şi misiunea mass-media în ziua de azi. Moderatoarea de la Londra avea public invitat în studio şi reprezentanţi ai unor instituţii media prin telefon. Participau jurnalişti de la BBC, CNN, Al Jazeera, un post rusesc şi altele câteva. Când moderatoarea a făcut turul de microfon, interlocutorii şi-au expus punctul de vedere legat de misiunile proprii. Ruşii au clamat exclusivitatea – capacitatea de a transmite informaţii pe care publicul nu le găseşte în altă parte -, arabii, obiectivitatea – independenţa faţă de perspectiva occidentală asupra evenimentelor din Orientul Mijlociu –, iar CNN şi BBC s-au prezentat ca fiind o „forţă a binelui“ – care nu doar informează despre ce se întâmplă în lume, ci încearcă să schimbe în bine lumea din jurul lor.

În acest moment, moderatoarea a avut o inspiraţie de moment şi a întrerupt discuţia jurnaliştilor întrebându-i pe cei prezenţi în studio câţi dintre ei cred că mass-media sunt o forţă a binelui în lume. I-a rugat să ridice mâna şi apoi au urmat câteva secunde de tăcere. Răspunsul, venit cu o uşoară schimbare de voce a moderatoarei, a fost: „No show of hands“. Niciunul dintre cei prezenţi în studio nu considera că mass-media sunt o forţă a binelui în lume.

În termeni de profunzime a dezbaterii, tocmai se dezgropase o mină de aur: jurnalişti de top ai lumii se vedeau ca fiind o forţă a binelui pentru publicul lor, iar publicul lor nu-i vedea deloc aşa. Era cumva obligatoriu ca dezbaterea să se transforme în dialog, ceea ce s-a şi întâmplat. De aici încolo, şansele unei concluzii care să pună la un loc ambele perspective devin posibile.

Asta e piatra de încercare pe care mass-media şi societatea românească nu o pot, încă, ridica de jos. Furia, autentică sau jucată, care îneacă aproape orice schimb public de opinii împiedică pe toată lumea să devină o forţă a binelui, plecând, bineînţeles, de la premisa că cineva şi-ar dori acest lucru.

Dacă vrem nişte concluzii valide la capătul discuţiei, ar trebui să lămurim întâi termenii cu care intrăm în ea. Adică să definim binele. M-aş opri aici asupra a trei criterii pe baza cărora eu îmi selectez mediile cu care interacţionez. Unul dintre criterii, pe care şi publicul din studioul BBC Londra îl reclama de la media pentru a deveni o forţă a binelui, e adevărul. Aici suntem destul de în aer, pentru că deontologia jurnalistică autohtonă a devenit de o flexibilitate alarmantă. Şi nu mă refer doar la subiectele şi opiniile pe care jurnaliştii le transmit public în mod personal, ci şi la sau mai ales la felul în care fac asta prin intermediari, adică prin personaje a căror unică preocupare e să emită păreri. Avantajul pentru jurnalişti e că „părerologii“ le umplu spaţiul de ziar, de emisiune sau de site, dar dezavantajul major al publicului e că umplutura asta abundă de speculaţii şi idioţenii.

Al doilea criteriu al binelui ar fi să fie util la ceva. Cum spunea un prieten pe Facebook, comentând despre apariţia recentă a unei noi televiziuni de ştiri: „Hai să văd şi eu ştiri care să-mi fie de folos!“. Ştiu teoria cu nenorocirile care au priză la public, dar cred că adepţii ei ar putea reflecta puţin şi la teoria conform căreia ele îşi creează propriul public nenorocit. Dacă spectrul interesului meu baleiază obsesiv între cineva care a furat sau a omorât pe cineva şi cineva care a fost furat sau omorât de altcineva, şansele să înţeleg mai mult de atât din ceea ce se întâmplă în jurul meu sunt cam moarte. Aşa cum ne îngrijorăm de produsele care ne îmbolnăvesc corpul, poate ar trebui să ne ferim şi de cele care ne îmbolnăvesc mintea.

Al treilea criteriu, şi cel mai greu de recuperat în spaţiul public românesc, este acela al optimismului. Al încrederii că putem mai bine. 90% dintre mesajele publice din mass-media româneşti tradiţionale se screm zilnic, din răsputeri, să demontreze că n-am făcut bine, nu facem bine şi n-o să facem bine. Butonului de „Like“ de pe Facebook, media îi opune butonul de „Hate“ de pe telecomandă.

Forţa binelui care urăşte e un concept pe care nici cei mai inventivi părerologi din România nu vor putea vreodată să-l legitimeze. Deşi ura de dragul binelui pare a fi foarte la modă pe plaiurile mioritice, ea e doar o nouă iluzie care îşi plasează corifeii într-o binemeritată inadecvare, în faţa unui public care începe să aibă lucruri mai bune de făcut.

Articcol publicat pe www.cosminalexandru.ro

Ultima ora:

ObservatorCristina Popescu: Femei celebre din România

PoliticKlaus Iohannis, ședință pe tema Planului Național de Redresare și Reziliență

EconomieAdrian Hatos: Proiectul bugetului de stat pe anul 2021 așază economia românească pe principii liberale: investiții, reforme, creștere economică.

ExternBogdan Aurescu: nominalizarea lui Andrei Muraru în funcţia de ambasador în SUA este „o alegere excelentă”

SocialIulian Crăciun: Despre scandalul exmatriculării studenților la Drept

EvenimenteNicole Moț: Invitație lansare de carte

CulturaCristina Popescu: Femei celebre din România

EditorialIuliana Stan: Femeia si puterea. Gender balance si succes personal



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe