Liniștea ca strategie politică. Unii o preaslăvesc, e ultimul răcnet – „seriozitatea împachetată în economie de cuvinte”. Alții o condamnă. „Democrația va muri într-o liniște asurzitoare”. Aș plusa un pic și as spune că Liniștea e Tema momentului. Se fac calcule și planuri mari cu „liniștea”.

E de aștepatat că ambele tabere greșesc. Liniștea poate fi fructuoasă în anumite condiții, așa cum liniștea poate îngropa un lider sau o guvernare.

La fel, scandalul și declamația pot să te facă vizibil, să te ridice, sau, invers, să te transforme doar în zgomot de fond. White noise.

Poți să taci inteligent și să transmiți ceva. Așa cum poți să taci și să uite lumea de tine. Poți să stârnești revoltă și mobilizare cu un limbaj și gesturi colorate, așa cum poți deveni ridicol încercând zilnic să faci conferințe de presă la ora 6 sau să te sui imediat pe gardurile Parlamentului.

Adevărul este că nu este o rețetă. Și nici nu mai suntem în 2014. Promisiunea de „normal politics”, din era post Traian Băsescu, ar fi o ciorbă reîncălzită astăzi, în 2023. E foarte greu să promiți liniște, pentru că trebuie să umpli cu ceva acest lucru, ca lider politic sau partid. Și asta e al naibii de greu.

Ceilalți, care se tem de liniște, au și ei o provocare: să meargă acolo unde este publicul. Trăim o explozie de canale de comunicare, nu suntem în anii 90 ai televiziunii unice pentru care se dă un război cu arme. S-ar putea ca „liniștea” de azi să aibă altă cauză: și anume că spre largi și foarte largi segmente de public nu vorbește nimeni. Nu e nimeni acolo să spună ceva. Cu alte cuvinte, tehnologia reușește și să ne îndepărteze de societate, de marile dezbateri. Iar asta chiar e o provocare.