Vitalie Cojocari se întreabă la fel ca mulți alții despre succesul în România și Moldova al memelor și filmulețelor făcute cu AI, care sunt evident fake sau chiar notate ca fiind realizate cu inteligență artificială, dar totuși lumea le preia și distribuie.

I-am răspuns pe scurt: <<ca să înțelegi de ce „prind” toate aceste produse făcute cu AI, gândește-te la ele ca la niște caricaturi din presa clasică – un artist, de multe ori anonim/necunoscut, caricaturizează niște întâmplări și apelează la niște emoții existente. E o formă „artistică” cu mijloace moderne (știu, sună bizar) prin care sunt exprimate niște teme, subiecte, sunt transmise niște idei. De aceea și oameni care știu că sunt false factual le distribuie>>

Spun, deci, că nu memele și filmele făcute cu AI sunt problema în sine, ci că ele exprimă ceva. O stare de nemulțumire. Acolo trebuie să ne uităm și să înțelegem. Și nu vă blocați în „nu au educație”, că nu despre asta e vorba.

Când râdeai la o caricatură din Cațavencu, râdeai pentru că exprima ceva provocator, care altfel era greu de spus. La fel în filmele cu teme sociale, care scot la lumină tabuuri, lucruri care dor în societate și care ajung să creeze vâlvă. La fel cu graffiti pe ziduri care este o formă de protest de mii de ani.

Avem o formă nouă de comunicare politică accesibilă. O vedeți de exemplu și la Trump, utilizată pe canale oficiale la maxim (vedeți clipurile postate în weekend). Ne tot întrebăm despre impactul AI și ce schimbări va aduce. E aici, în fața noastră și avem tendința să-l băgăm „în dubă”.

Nemulțumirea e reală, chiar dacă e difuză și neclară, dar e. Nu mai faceți greșeala să o ignorați.

PS. vorbesc aici despre conținutul memelor și de ce prind, nu despre modul abuziv în care sunt utilizate rețelele sociale și algoritmii lor în războaie hibrid, cu boți și alte mecanisme ne-autentice, cu finanțări obscure.