de Cristian Bulbuc

Identificarea unui cadru de proiectare a pensiilor este importantă, deoarece ajută sistemul național de pensii să răspundă într-un mod analitic și consecvent provocărilor actuale: creșterea longevității, schimbările de pe piața muncii provocate de tehnologie și globalizare. Fără a înțelege cadrul comun care stă la baza proiectarii pensiilor și caracteristicile sale diferite, oportunitatea și adhoc-ismul vor caracteriza răspunsul politic la provocările privind sustenabilitatea pensiilor și la siguranța bătrâneții. Spre exemplu, sistemul pensiilor de stat, moștenit în ’89, era susținut de un sistem rezonabil de plata Pay As You GO (3,5 contributori la un beneficiar), dar oportunismul și deciziile adhoc ale politicienilor din perioada de tranziție au redus baza potențială din economia reală pentru finanțarea unui sistem PAYGO și au produs distorsiunile care au condus la dezechilibre tot mai mari. Contractul social, din perioada economiei centralizat-planificatã, a oferit populației garanții economice, dar a privat-o de putere politică: populația era în repaus iar regimul le oferea locuri de muncă sigure, pensii sigure, servicii sociale, locuințe subvenționate și bunuri de larg consum. Perpetuarea acestuia dupã ’89, în contextul noilor realitãți economice și sociale a constituit o altã greșala a guvernanților.

Contractul social și ordinea politică pe care acesta îl creează sunt pur și simplu mijloacele către un scop – beneficiul indivizilor implicați – și legitime numai în măsura în care își îndeplinesc partea din acord. Potrivit unor teoreticieni ai contractelor sociale, atunci când guvernul nu reușește să asigure drepturile naturale (Locke) sau să satisfacă interesul superior al societății (numită „voință generală” de Rousseau), cetățenii își pot retrage obligația de a se supune sau pot schimba conducerea prin alegeri sau alte mijloace, inclusiv, atunci când este necesar, violența.

Lumea în care trãim și mai ales, vom trãi, denumitã epoca digitală este caracterizată de capacitatea oamenilor de a transmite informație fără restricții și de a avea acces la informație dar mai este caracterizatã de creșterea speranței de viațã, de o dezvoltare tehnologicã fãrã precedent și de globalizare. Aceste caracteristici au modificat și vor modifica natura muncii, modelele de angajare, contractele, reglementările, protecțiile și au fãcut sã prolifereze tipuri de angajare non-standard (temporare, part-time, self-emploiment, ș.a.) care necesitã un alt tip de abordare a contractului social tradițional pentru pensionare. Astfel, o persoană poate avea simultan o slujbă cu plată redusă cu protecție a muncii, o slujbă cu timp parțial mai profitabilă dar fără protecție a muncii și o întreprindere. In acest context, logic este ca drepturile să fie legate de persoane și nu de locurile de muncă.

Toate țările cu programe viabile de pensii PAYGO încearcă să reducă la minimum dependența populației de această formă de finanțare a pensionării încurajând lucrătorii actuali să economisească pentru pensionare. La noi în țarã, experții din domeniu, au avertizat anul trecut cã pilonul 1 și pilonul 2 nu vor putea asigura un trai decent la pensionare pentru actualii contribuitori dacã statul, împreună cu specialiștii din domeniu, nu vor gãsi soluții, pe termen mediu și lung, pentru ca și actualii angajați să beneficieze de pensii decente când se retrag din activitate. “Soluțiile pe care le are la îndemână statul, folosite și pe plan internațional, și din care cel mai probabil va implementa un mix sunt: creșterea taxării, majorarea vârstei de pensionare, plafonarea sau scăderea pensiilor publice. Oricare ar fi mixul, este cert că pensia publică viitoare va fi mai mică, mai scumpă și va veni mai tarziu. Soluția este să mergem treptat către un sistem privat de pensii și să creștem ponderea alocată din salariu către sistemul privat.” a precizat Adrian Codirlașu, Vicepreședinte CFA România.

Consider cã majorarea vârstei de pensionare (VP) nu este o opțiune pentru foarte mulți oameni. Un număr de oameni, pur și simplu, nu pot continua să lucreze peste vârsta de 65 de ani, din cauza constrângerilor fizice și a condițiilor de sănătate precare. Creșterea VP ar reduce cheltuielile statului și ar afecta potențialii beneficiari în diferite moduri. Un calcul simplu demonstreazã cã dacă VP ar crește de la 65 la 67 de ani, cheltuielile anuale pentru CASS ar fi reduse cu aproximativ 5%, iar dacã ar crește la 70 de ani, ar reduce cheltuielile cu asigurările sociale cu aproximativ 13%, și ar spori producția totală a economiei cu puțin peste 1 %.

Mărirea vârstei de pensionare la 67 sau chiar 70 de ani poate reduce decalajul de finanțare pe termen lung al CAS, dar cu un procent care nu poate justifica dezavantajul creat contribuabilului.

O soluție care ar permite monitorizarea corectã a sistemului ar fi eliminarea încadrãrii în diverse categorii de muncã dupã încetarea activitãții și eliminarea  principiului recompensãrii prin pensie a beneficiarului ajuns la vârsta pensionãrii. Aceste criterii ar trebui transferate în salariul plãtit de angajator, iar pensia sã rezulte ca efect al contribuției.

Consider cã sistemele de pensii din  Olanda, Danemarca, chiar și  Franța sau Marea Britaniei sunt modele care nu trebuiesc ignorate de proiectanții sistemului românesc de pensii, cu atât mai mult cu cât vor fi beneficiarii produsului pe care îl creazã. 

Vã mulțumesc