de Cristian Diaconescu

La iniţiativa Germaniei, 14 state europene au susţinut o declaraţie prin care solicită acordul Comunităţii Internaţionale privind iniţierea unor discuţii preliminare cu Rusia vizând redeschiderea negocierilor în domeniile dezarmării şi controlului armamentului convenţional.

Ideea de la care s-a plecat este că pentru prima dată după terminarea Războiului Rece majoritatea sistemelor de control al proliferării armamentelor inclusiv cele nucleare sunt în prezent îngheţate.

Imediat după căderea Zidului Berlinului prima iniţiativă la nivel european a fost negocierea în cadrul CSCE (astăzi, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) a două documente, considerate esenţiale pentru stabilizarea unei Europe total dezorganizată deci impredictibilă.

Documentul de la Viena din 1990 a pus bazele unui sistem de informare reciprocă, precum şi inspectarea veridicităţii datelor transmise între cele două blocuri militare încă funcţionale în acea perioadă.

Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale a stabilit cinci categorii de armamente convenţionale cu potenţial ofensiv care urmau să fie limitate prin distrugere. Un Acord separat prevedea reducerea efectivelor forţelor armate convenţionale, în medie la jumătate, faţă de plafoanele anterioare.

A existat voinţa politică excepţională, de cooperare şi transparentă, pe baza căreia s-au purtat aceste negocieri între URSS şi fostele state membre ale Tratatului de la Varşovia împreună cu statele membre NATO.

S-au eliminat zeci de mii de armamente convenţionale, sute de mii de militari au fost trecuţi în rezervă, iar orice activitate militară semnificativă a fost supusă unui regim strict de inspecţie. Totodată, un sistem de supraveghere “Open Skies” asigura securitatea aeriană europeană. Toate aceste Tratate şi Acorduri, inclusiv cele care se refereau la echilibru şi neproliferare nucleară, au asigurat funcţionalitatea regulilor de bază în scopul realizării unei noi ordini de securitate europeană.

În anul 2007 Federaţia Rusă a determinat suspendarea aplicării acestor Tratate.

După anii 2005-2007 când înţelegerile privind dezarmarea au fost rând pe rând blocate de Rusia şi ulterior intervenţiei în Georgia din 2008, europenii au respins, politicos, propunerea lui Medvedev privind un Tratat de securitate Euro-Asiatic, expresie a deziluziei generate de intenţiile Federaţiei Ruse.

Chiar Germania şi Franţa în mod obişnuit state apropriate poziţiei ruse în ceea ce priveşte dezarmarea în Europa, par decise să nu accepte că Moscova să divizeze interesele europene în ceea ce priveşte problematica militară.

Pe de altă parte SUA şi UE împart o mare parte a responsabilităţii pentru ceea ce s-a întâmplat deoarece o politică americană reorientată spre Asia s-a întâlnit cu diminuarea interesului Europei privind responsabilitatea care îi revine în domeniul militar.

Pe cale de consecinţă în cadrul NATO a apărut un sentiment de dezangajare strategică datorată apariţiei a trei factori: o nouă Administraţie americană, o nouă politică externă şi de securitate a Rusiei, precum şi emergenţa unor categorii de riscuri şi ameninţări faţă de care Alianţa nu a găsit răspunsuri adecvate.

SUA, putere militară globală angajată pe mai multe fronturi, poate alege o prezenţă militară selectivă. Astăzi pentru Europa acest lucru nu este o opţiune.

Cooperarea SUA-Europa, inclusiv Rusia, a dat rezultate într-un domeniu aproape imposibil de imaginat cu câţiva ani în urmă şi anume limitarea capacităţii Iranului de a dezvolta arma nucleară.

Politica Rusiei privind securitatea europeană pare a fi ceea ce a fost dintotdeauna. Perspectiva de secol 19 a unei mari puteri care doreşte să domine vecinătatea apropiată, pe care continuă să o trateze ca pe o zonă de interes privilegiat.

În special în ceea ce priveşte predictibilitatea în domeniul militar, Europa şi SUA nu pot avea altă abordare faţă de spaţiul euroatlantic decât cea a unei zone strategice integrate.

Administraţia Obama s-a concentrat iniţial pe “resetarea” relaţiilor cu Moscova. Pana la decizia Summit-ului de la varşovia, Europa de Sud-Est a fost considerată o temă de securitate secundară în ordinea de prioritate a distribuirii garanţiilor de securitate.

Federaţia Rusă a făcut un pas spre vest, iar decidenţii euroatlantici s-au văzut puşi în situaţia de a fi reactivi trecând de la postura de contingentare la cea de descurajare, oarecum în context de criză.

Astăzi competiţia strategică are drept scop deplasarea spre est sau spre vest a liniei de demarcaţie între interesele de securitate ale Federaţiei Ruse faţă de cele ale NATO.

Păstrarea atitudinii competiţionale în absenţa unor punţi de legătură în domeniul militar şi al neproliferării armamentelor poate ridica nivelul de ameninţare pentru Europa făcând posibile dezvoltări periculoase chiar şi în cazul unei confruntări accidentale.

cursdeguvernare.ro