de Cristian Grosu

Cu fiecare vorbă spusă în mod public și oficial despre fiscalizarea multinaționalelor se naște și distanța aferentă de la acea vorbă la faptă.

Și într-un sens, și în ce­lălalt. Și cei care promit o echitate fiscală pentru toată lumea (înțelegând prin asta eliminarea discriminării pozitive față de mul­tinaționale), și cei care combat cu mân­drie națională „străinii“ și faptul că aceș­tia sug sângele poporului.

Vineri, 9 iunie, guvernul de la București a adoptat o ordonanță potrivit căreia mul­ti­na­ționalele vor depune rapoarte detaliate în ce privește indicatorii supuși fiscalizării – iar măsura guvernului se înscrie în șirul de formalități cu care România se aliniază la Directiva 881/2016 a UE. Pentru că la această oră nu știm nici ce amendamente va suferi ordonanța în parlament și nici ca­re sunt măsurile „ascunse“ într-unul din­tre cele două sensuri enumerate mai sus, nu ne putem, deocamdată, pronunța ce anume „se vrea“ cu această ordonanță și nici în ce măsură ea respectă spiritul Di­rectivei, și nu se mulțumește cu for­ma­li­zarea „literei“ ei.

Cert este că fiscalizarea multinaționalelor a fost mereu în România o chestiune nu doar sensibilă (așa e peste tot), ci și una dintre ocaziile ideale în care decidenții politici și administrația au putut practica discursul dublu până la discriminare.

Un raport al European Network on Debt and Development, publicat în luna de­cem­brie 2016, arăta că numărul înțelegerilor dintre multinaționale și guverne crescuse cu 160% în ultimii doi ani. Esențial de men­ționat: chiar în cei doi ani în care gu­ver­nele negociaseră măsurile și abordarea fiscală a corporațiilor și în care căzuseră de acord că așa ceva nu e fair!

Nu are rost să trecem în revistă exemplele celebre – gen LuxLeaks sau Panama­Leaks. Are, însă, rost să amintim că fiecare stat și-a găsit metodele sale de-a favoriza fis­cal corporațiile, în beneficiul investițiilor, și că, în cazul țărilor sărace („în curs de dezvoltare“ – ca să ne setăm pe speranța ge­nerală) – adică acolo unde capitalul au­tohton, mai ales cel de producție, n-a apu­cat să se consolideze după dezintegrarea vechilor economii.

Iar aici cazul României e grăitor, problema fiind legislația per­mi­si­vă, ba chiar cețoasă a prețurilor de trans­fer. Regulile neclare, în­totdeauna lăsate la bu­na intepretare a au­torităților, au avan­tajat companiile mul­ti­na­ționale, făcându-le, însă – în mod pa­ra­do­xal –, și un rău: ori­ce companie (na­țională sau multina­țio­nală) e vulnerabilă în fața unei legislații în care interpretarea celui care face controlul te poate urca sau prăbuși.

Maniera în care s-a făcut mereu controlul modului în care au fost întocmite dosarele prețurilor de transfer a fost și ea, mereu, discutabilă, lăsând la mica înțelegere ca­pul sau pajura concluziilor controlului.

A intrat în folclor amenințarea unui fost pre­ședinte al ANAF față de o companie de consultanță specializată în întocmirea prețurilor de transfer. Și nici nu se putea alt­fel: companiile de consultanță – ele în­sele multinaționale – au dezvoltat relații ne­transparente cu autoritățile, astfel că ceea ce ar fi trebuit să fie clar și în avan­tajul economiei, pe de o parte, și a bu­ge­tului, pe de alta, s-a transformat într-o re­lație dubioasă de-a binelea.

Dubioasă: exact ca în întreaga Europă. Cu amendamentul că nimeni nu are pro­ble­mele bugetare severe (nici măcar Bul­ga­ria!) ale României. Urmarea: România are – potrivit Ra­por­tului amintit mai înainte – nu mai puțin de 11 entități care func­țio­nea­ză ca struc­turi care pot fi utilizate la optimizare fis­cală agresivă. Mult deasupra Bulgariei, Slo­vaciei, Cehiei, Austriei, Ger­ma­niei, Fra­n­ței.

Un lucru ar mai fi de zis: tehnicitatea mecanismelor și legislațiilor privind fis­ca­li­zarea corporațiilor complică lucrurile atât de mult, încât șansa unei impozitări co­rec­te și nediscriminatorii stă aproape ex­clu­siv la buna credință a au­to­rităților, in­di­fe­rent cât de favorabile par măsurile luate de acestea. Fără această bună-credință (despre care se zice că e mai rară decât ma­muții lânoși care pasc pe peluza de la Bruxelles din fa­ța Comisiei), în țările în curs de dezvoltare lumea va rămâne po­la­ri­zată în ce privește fiscalizarea mul­ti­na­țio­nalelor: în cei care înjură capitalul au­toh­ton și comisionează drastic favorizarea fiscală a multi­na­țio­nalelor și ceilalți, care înjură vârtos mult­inaționalele și îi laudă pe „autohtoni“, dar toate măsurile eco­no­mice și legislația din spatele ușilor închise avantajează fiscal corporațiile.

Din punct de vedere politic, cea de-a do­ua metodă dă, aici, cele mai mănoase roa­de: voturi, pe de-o parte, comisioane și lobby extern, pe de alta.

revista22.ro