de Cristian Grosu

În interiorul UE, România se aseamănă cu toate celelalte state prin participarea la economia integrată și avantajele care decurg din mecanismele de sprijin și de convergență comunitare.
Se deosebește, însă, de unele: de cele care „stau” (mult) mai departe de arcul Carpaților – adică prin apropierea de Rusia, cu care niciuna din statele estice ale UE nu are experiențe fericite.

Această stare de fapt – printre altele, mai complexe, dar mai puțin implacabile decât această stare de fapt – pune România în situația perpetuă de a negocia în interiorul UE sprijin politic și concesii care să ne păstreze pe harta echității comunitare. Ce înseamnă asta? Înseamnă că România trebuie să se trezească rapid și să-și mobilizeze tot ce are mai bun ca resursă umană capabilă să negocieze.

Să le luăm la rând:

Problema României e una de convergență – la fel cu cea a Poloniei, Ungariei, a micilor state baltice – dar instrumentele de convergență nu se pot opri doar la sprijinul financiar dat de fondurile nerambursabile, ci e nvoie de implicarea în marile proiecte europene privind construcția noii economii. Altfel, suntem într-un permanent deavantaj – și iată de ce:

Marile trasee de infrastructură și autostrăzi din statele vestice – la care aspirăm să convergem – s-au făcut direct și fără suprareglementările actuale. Azi, când în România apare nu știu ce specie de insectă pe câmpul prin care trece autostrada, lucrările se opresc, autostrada intră în stand by și dezvoltarea odată cu ea. Din aceeași poveste – unul dintre pilonii podului de peste Dunăre de la Brăila tocmai s-a oprit pentru că în zonă cuibărește nu știu ce pițigoi: or, nu așa s-a dezvoltat Europa de Vest.

Marile capitaluri, marile companii și marile branduri din Vest s-au acumulat și construit în perioade de dereglementare:
azi e greu să mai construiești și să mai susții mari jucători ai economiei naționale cu legislația antitrust europeană (care a ajuns să dezavantajeze inclusiv UE în competiția cu SUA și China) – companii autohtone care să spargă tavane spre nivelurile următoare și să intre în piețe ca forțe economice cu un cuvânt greu de spus.

Green Deal – dincolo de argumentele științifice pe care stă fundamentul său oficial – e un caz-școală de hazard moral perfect câtă vreme nu există compensații fațăde care miliardele alocate sunt pur și simplu mărunțiș: Europa de Vest s-a dezvoltat 200 de ani pe bază de hidrocarburi și „poluare”, iar astăzi, când economiile emergente scot capul spre nivelul următor, se spune „stop joc” – de azi înainte nu mai poluează nimeni. Dezavantajul acestor state – al României, mai bine zis – e că rămân cu atuuri energetice nevalorificate: după ce Germania și-a făcut – în pofida legislației europene – Nord Stream 2, UE anunță că nu va mai finanța proiectele pe gaze ale unei țări ca România, deși gazele sunt considerate combustibilul de tranziție către economia verde.

Mai sunt exemple, peste care trecem, oprindu-ne totuși la cel al Olandei (Țările de Jos) – puterea colonială care astăzi dă lecții în Europa și care îi blochează României intrarea în Schengen, intrare care ar pune în valoare, în fine, Portul Constanța – condiționează cu veto decizii comunitare în funcție de complicata ei agendă politică internă și de interesele – fără nicio legătură cu valorile europene – legate de portul Roterdam. Adică – nici măcar Schengen?

Ceea ce România insistă să Nu înțeleagă este că acesta e un joc al intereselor economice – în care orice fel de negociere în interiorul UE este permisă – și pentru care trebuie să scoți în față oameni competenți, credibili, vizionari, cu relații personale și profesionale dincolo de orice dubiu:

Ungaria are un „minister al afacerilor externe și al comerțului exterior” – adică politica externă și cea economică sunt comasate, iar Viktor Orbán bate Balcanii pentru a înnoda relații cu aspiranții la aderarea la UE.
Polonia are în fiecare țară europeană de 6-7-8 ori mai mulți legați comerciali decât România – unde mai pui competența și criteriile de realizare a obiectivelor care-i califică.
De Cehia nu mai vorbim – niciun drum nu are cum să o coloească, iar Slovacia beneficiază de atuurile statelor din zona euro, pentru care se grăbesc să ajungă acolo și Bulgaria și Croația.

La București e pace – ce pică pică – ”bine că luăm și nu dăm”.

Întreb și eu: „Există în România cineva la Externe care să aibă în telefon cele 50-70 de numere din UE care contează și la care dacă sună chiar i se răspunde?”.
”Există – primesc răspunsul: sunt vreo 5-6-7 oameni care pot face asta. Dar niciunul nu are poziție de decizie”.

Cu o Rusie tot mai agresivă în coastă și cu o Europă care n-are timp să mai aștepte convergența noastră, România și Polonia nu au decât o singură șansă de-a accede la nivelul economic occidental: să ardă etapele și să aterizeze direct în viitor – ceea ce presupune viziune și sisteme educaționale foarte performante – în timp ce azi, în prezent, își adjudecă parteneri influenți, își negociază dosare concrete, sunt vocale și au un loc precis și de necontestat în jurul mesei deciziilor. Într-o Europă în care fiecare lider care merge la summiturile de la Bruxelles știe: „Nimic fără țara mea!”.

În acest moment de inflexiune, în care se joacă cărțile viitorului – nimic partinic, nimic ideologic: just business.

www.cursdeguvernare.ro