Războiul acesta va fi lung – mai lung de un deceniu, poate chiar cât a durat perioada interbelică a secolului trecut – indiferent cât de repede vor tăcea armele. Tocmai pentru că noua eră pe care o deschide nu poate fi construită pe repede înainte.

Ucraina e doar ochiul unui ciclon, iar politicienii cu putere reală de decizie știau că, mai devreme s-au mai târziu va intra la masa negocierilor. A negocierilor în ce privește vecinătatea dintre viitorii poli de putere globală – în esență, între sisteme sociale fundamental diferite. China și Rusia – ca sisteme totalitare de facto, pe de o parte, și Occidentul încă (încă) democratic.

Tocmai se destramă teoriile privind multipolaritatea lumii – în sensul în care a fost ea prezentată de analiști și experți în ultimele 2 decenii, precum și în ce privește globalizarea – care și ea va fi altceva decât ne-a prezentat-o în obsedanții ani 90 o altă galerie de experți și analiști. Iar aceste teorii se destramă pentru că sunt doar teorii: sunt contrazise de realitatea aritmetică, de realitatea naturii umane și de istoria factuală.

O multipolaritate înțeleasă greșit

Să vedem, mai întâi, ce s-a întâmplat de fapt:

1, Uniunea Europeană, așa cum politicile și acțiunile motorului franco-german ne-au aratat-o în ultimele 2 decenii, a sperat ca, în ”noua ordine multipolară”, să fie ea însăși un pol.
Depășită tehnologic de SUA (și mai apoi de China), cu o legislație care inhibă crearea unor jucători globali sau agregarea de mari capitaluri care să se plimbe prin marile economii, dependentă ca securitate de SUA, UE avea nevoie de un aliat.

Marea eroare a liderilor europeni a fost să creadă că Rusia va fi unul. Nu sunt nici 3 ani de când posesorul fericitei victorii de la prezidențialele Franței – Emmanuel Macron, vorbea de ”Europa de la Lisabona la Vladivostok”, după o întâlnire cu Vladimir Putin (Un LINK-AICI).
Iar Macron nu făcea altceva decât să deschidă o discuție privind statutul de facto al Europei de Est dintre Germania și Rusia, deschisă de Boris Elțin într-un ultim efort de-a păstra influeța Rusiei aici, în Est (Un link la discuțiile desecretizate Clinton-Elțîn – AICI) și șoptită aproape 3 decenii pe culoarele Cancelariei de la Berlin.

2, Motorul franco-german s-a înselat profund în privința Rusiei, în momentul în care a considerat că o astfel de alianță e doar o chestiune de politică economică.
Ultimul lider francez care a știut că Rusia e pur și simplu din alt film și că ea înțelege prin Europa cu totul altceva decât înseamnă ea pentru Uniunea Europeană a fost Jacques Chirac – europeanul căruia România îi datorează cel mai mult când e vorba de apartenența la NATO.