Una dintre marile iluzii din spatele wageledgrowth, care își arată pe deplin colții acum în criză, este aceea că, dacă majorezi salariile la stat, salariile de la privat vor veni imediat după ele. Practic, cred etatiștii, dacă folosești salariul minim combinat cu creșterea otova a salariilor bugetarilor, pui presiune pe antreprenori să procedeze și ei la fel.

Inconsistența logică din spatele salariului minim am tot enunțat-o: nu poți să crești prin lege un preț -cel al muncii – care ar trebui să crească exclusiv prin valoarea adăugată și productivitatea celui care este „închiriat” să muncească pentru a produce și vinde bunuri sau servicii în piață. Valoarea adăugată pe care să fie dispus, în cele din urmă, cumpărătorul de bunuri să o plătească prin preț.

Merită să discutăm și cealaltă inconsistență logică, la fel de ilogică precum și prima. Salariile în sectorul public se acordă pentru bunurile și serviciile produse, în bună măsură, în afara pieței. Pentru care nu avem nici prețuri de piață, de multe ori avem pierdere, nu profit și o proprietate extrem de neclară asupra factorilor de producție generatoare de ineficiență și risipă.

Niciodată un privat nu va lua sau nu ar trebui să ia în considerare un salariu la stat când stabilește salariile sale în companie. De ce? Pentru că el depinde de piață. Sectorul public nu. Indiferent dacă produce sau nu ceva de calitate, indiferent dacă produce sau nu ceva util sau cerut de piață, sectorul bugetar va fi finanțat din taxe și salariile din spatele acestui demers de producție vor fi plătite. La stat nu există calcul economic. Ar spune unii că e bine. Căci la stat se produc bunuri sau servicii pe care privatul nu le poate sau nu vrea să le producă. Nimic mai fals. Orice bun produs de stat poate fi produs întotdeauna (și mai bine) de către operatorul privat. Nu există niciun bun sau serviciu care să nu poată fi produs în sectorul privat. Este fals să credem că privatul poate copia statul sau invers. Sunt două lumi complet diferite. Care funcționează după principii complet diferite. Adică, dacă văd că la stat salariul pentru munca X crește, eu ca privat nu voi proceda niciodată mimetic, pentru că voi da faliment. Privatul depinde de consumator și de capacitatea lui de a plăti prin preț inclusiv aceste salarii. Ceea ce livrează statul nu are niciodată această problemă și poate propune, adesea, salarii complet deconectate de productivitate și de eficiență. Inclusiv salariul minim suferă de această problemă: se vede clar dificultatea de a înțelege de ce el trebuie neapărat legat de eficiență, productivitate, valoare adăugată, profit și nu crescut din pix și cu ochii pe electorat.

În plus, dacă la stat salariile pot crește pe deficit și datorie teoretic nelimitate, la privat acest lucru este imposibil. La primul deficit mai consistent apare instantaneu falimentul. Cu atât mai puțin poate exista o astfel de corelație.

În final am ajuns într-o mare fundătură care își arată colții astăzi, în plină criză. O disproporție majoră între salarizarea de la stat și salarizarea din privat. În privat, ajustările au început să curgă instantaneu, cu primele semne că vânzările (veniturile) nu vor fi aceleași ca în anii trecuți. La stat, ajustările se fac mult mai greoi și cu multă presiune politică (sindicală) în spate. Cu cât statul este mai puțin pus în concurență cu privatul și alternativele lipsesc pentru consumator, discrepanțele sunt mai mari: un electrician de la metroul public va primi salariul întreg – chiar mărit poate – în criză, în timp ce cel din privat are demult salariul tăiat sau chiar neplătit.

Situația de criză prin care trecem este cel mai elocvent argument că salariile din privat nu pot și nu vor fi ancorate niciodată de cele de la stat. Cu cât criza se adâncește, corelația devine tot mai negativă – salariile la stat cresc, în timp ce cele din privat scad. Consecința nu poate fi decât una. Sustenabilitatea politicilor publice este esențială și se bazează mult pe o consistență logic-economică ce a lipsit în ultimii ani. Derapajul pe care îl vedem astăzi a început cu mult timp în urmă. Din păcate…

www.republica.ro