Românul certat cu economia nu vede, când semnează un contract ipotecar cu o bancă pe 30 de ani, că suma plătită băncii este și de 3 ori mai mare. Sau nu vede că, atunci când ia un credit de nevoi personale de câteva mii de euro să își ia o mașină, imediat cum scoate mașina pe poarta vânzătorului aruncă în aer jumătate din împrumutul contractat (19% TVA și vreo 30% deprecierea valorii de piață a unei mașini noi).

În schimb, vede că pentru a-și permite un credit de valoare mai mare (casă mai mare, mașină mai mare), extinderea creditului pe mai mulți ani (30 de ani în loc de 20 de ani) micșorează rata la bancă semnificativ și o încadrează în venitul său mai bine. Scapă însă din vedere faptul că incertitudinea (impreviziunea cum o numesc juriștii) este semnificativ mai mare pe 30 de ani decât pe 20 de ani. În acești zece ani în plus te pot lovi 2 crize succesive, cu probabilitate tot mai mare. Tot împrumutatului îi scapă faptul că aceste crize, de îl lovesc în cei 20-30 de ani, pleacă în mare parte de la politicienii pe care îi tot votează sistematic să îl țină într-o criză permanentă. Mai mult, are pretenția ca nu politicianul să îl compenseze pentru ratele mai mari, ci poporul, mai ales cel care nu are credite, are depozite din care s-au dat creditele lui. Culmea culmilor, îi cere ajutorul tot politicianului să obțină asta, pe banii celor care economisesc trăind.

Tot un lucru care îi scapă debitorului de care vorbeam este că dacă are un credit pe scadență mai mare, impactul creșterii dobânzilor este mai mare. Adică, împrumutatul pe 30 de ani va avea o creștere de rată de vreo 2,5 ori mai mare la o scadență de 3 ori mai mare (30 de ani în loc de 10 ani). Îi scapă și faptul că la o sumă împrumutată mai mare, creșterea dobânzii duce la o sumă mai consistentă în rata de la bancă: la un credit pe 30 de ani, pentru un credit dublu ca valoare, creșterea dobânzilor adaugă o sumă dublă în rata de la bancă.

Las deoparte faptul că îi scapă că un un credit înseamnă pierderea independenței financiare, că înseamnă un corset pentru care trebuie să te pricepi să îl porți vreme îndelungată și că nu prea ai scăpare dintr-o astfel de situație. Și că e bine să faci un credit pentru investiții (care generează venituri din care să poată fi rambursat creditul), nu pentru consum. Că mașina ta și casa ta, luate pe credit, nu sunt investiții, ci consum. Casa de vacanță, la fel. Că avansul e foarte important și trebuie să fie consistent. Că trebuie să exersezi bine rata la bancă pe tine, înainte de a lua un credit.

Cu toate aceste scăpări (lacune le-aș zice eu), băncile rămân ”ticăloase”, ”lacome”, lipsite de orice urmă de empatie, egoiste, fără suflet, mereu cu o memorie mai bună ca a debitorului și mereu iscoditoare. Dimpotrivă, eu cred că sunt prea puțin iscoditoare, prea puțin ”ticăloase”. Cu astfel de debitori plini de lacune, care nu înțeleg mai nimic din lucrurile astea, nu ar trebui să semnezi contracte de credit. Sunt prea riscanți pentru depozitele noastre. 

Viața pe credit nu este viață! Există și viață după credit…