de Cristian Pîrvulescu

„Atâta timp cât oamenii … l-au votat înseamnă că are dreptate”, spunea acum câteva zile Victor Ponta, sugerând că votul singur este suficient pentru a garanta cinstea alesului. Doar că, în felul acesta, aleşii ajung să beneficieze de impunitate. Pentru cineva care îşi revendică trecutul de procuror această logică pare bizară. Ar rezulta că, odată ales prin vot, cineva nu mai are nicio altă limită decât propria sa conştiinţă. Respectarea legii şi asigurarea dreptăţii, pentru a nu mai vorbi de domnia „bunului simţ”, ar deveni opţionale. Linia de argumentaţie a prim-ministrului pare a se baza pe câteva erori comune de interpretare.
Prima dintre acestea pare să fie echivalarea votului cu democraţia. A doua eroare presupune că legitimitatea determină legalitatea. Iar a treia eroare consideră că legitimitatea exprimă suveranitatea populară. În cazul afirmaţiei lui Ponta de mai sus, Radu Mazăre are dreptate pentru că a fost ales de 4 ori. Simpla sa realegere pare a-l face intangibil şi a-l absolvi de orice bănuială.
Să ne oprim mai întâi asupra raportului dintre vot şi democraţie. Aici este prima şi cea mai importantă eroare: votul nu este prin natura sa democratic. Votul este un simplu instrument care poate fi folosit în forme diferite. Chiar dacă ar fi exprimat „liber” nu înseamnă că este şi democratic. Ca să nu mai vorbim că „libertatea” în care se manifestă votul nu este întotdeauna evidentă. Dar, dacă societatea (comunitatea) în care se votează nu este democratică, votul nu are cum fi democratic. Votul nu face decât să traducă în reprezentare politică caracteristicile societăţii date, nu să o democratizeze. Pe de altă parte, sistemul majoritar, cel care este folosit în România la alegerea primarilor, preşedinţilor consiliilor judeţene şi preşedintelui, are mari probleme de compatibilitate cu democraţia: nu asigură reprezentarea egală a cetăţenilor. Prin sistemele majoritare sunt reprezentaţi doar cei ce au votat cu câştigătorul, pe când ceilalţi nu sunt reprezentaţi deloc. Doar unele variante ale sistemului proporţional pot asigura o votare democratică şi doar dacă permit reprezentarea tuturor celor ce au participat la vot. Cele două mecanisme electorale dau naştere la două sisteme instituţionale diferite: unul puternic personalizat, autoritar şi de aceea uşor de corupt, altul mult mai instituţionalizat, bazat pe cooperare, şi mai greu de corupt.
Cele două exemple recente care vor fi prezentate mai jos, din Franţa şi SUA, arată cât de mult afectează sistemul electoral majoritar capacitatea sistemului politic de a se proteja împotriva corupţiei. În urmă cu câteva zile, site-ul francez Mediapart arăta că încă un politician francez, de data aceasta Pierre Bédier, care a fost condamnat în 2009 pentru corupţie pasivă la 18 luni de închisoare cu suspendare, a fost reales la preşedinţia consiliului general (echivalentul unui consiliu judeţean în România) din Yvelines (cu un buget de 1,2 de miliarde de euro pe an, al patrulea cel mai bogat consiliu general din Franţa). În urmă cu nici o lună, la alegerile municipale din martie, un alt cunoscut politician francez condamnat, Patrick Balkany, un apropiat al fostului preşedinte Sarkozy, a fost reales primar la Levallois-Perret, nu departe de Paris. Iar în numărul său din 17 martie, New York Times anunţa că Edwin Edwards, de trei ori guvernator al statului Louisiana (16 ani), şapte ani membru la Congresului, şi opt ani închis pentru corupţie (2001-2010), şi-a anunţat candidatura pentru alegerile congresionale de anul acesta. Iar personajul, în ciuda condamnării sale şi a vârstei (86 de ani), rămâne încă popular în statul său şi ar putea câştiga mandatul. Dar votul nu poate schimba condamnarea: aceea rămâne şi este expresia unui sistem electoral care generează abuzul de putere. Acelaşi sistem electoral folosit şi în România la alegerea primarilor.
Din asumarea primei erori, rezultă automat cea de-a doua: legitimitatea (electorală în cazul acesta) determină egalitate. Or, ceva legitim nu este şi legal. Iar viceversa este de asemenea valabilă. Ca să nu spunem că legalitatea şi legitimitatea nu determină moralitate. Apartheidul a fost legal, iar pentru majoritatea albilor afrikaans, chiar şi legitim, dar nu a fost niciodată moral. Faptul că ceva a fost votat de o majoritate nu îi dă nici legalitate, nici legitimitate. Legitimitatea exprimă un acord implicit între cei ce sunt conduşi şi cei ce conduc. Dar acest acord nu este nici stabil, nici definitiv. Dacă pe vremea lui Galilei s-ar fi votat asupra tezei privind rotaţia pământului în jurul soarelui, probabil 99% dintre votanţi ar fi respins teza considerată astăzi adevărată.
În aceste condiţii, a treia eroare devine clară: legitimitatea nu exprimă suveranitatea naţională sau populară. Nu întâmplător la Jean-Jacques Rousseau suveranitatea putea fi doar expresia unanimităţii, nu a majorităţii. Dictatura majorităţii, de cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, fabricată prin mijloace artificiale (manipulare, abuz de poziţie publică, etc.), nu înseamnă exprimarea suveranităţii naţionale.
Votul nu aduce cinstea şi nici nu apără de lege, el exprimă doar o stare de moment. Tocmai de aceea se cere completat prim mecanismele de control ale separaţiei puterilor în stat. Fără acestea, votul nu este altceva decât o formalitate.