Sursa: http://www.bursa.ro/

de  Cristian Pîrvulescu

Dezbaterea privind reducerea CAS aduce în atenţia publicului – dincolo de intenţia electoralistă a politicienilor care au generat-o sau de analizele mai mult sau mai puţin părtinitoare ale economiştilor – problema crucială a timpului nostru: cum se asigură bunurile publice. Dacă în vremea lui Aristotel (şi, sub influenţa acestuia, în cele două milenii care i-au urmat), Binele comun se afla în centrul politicii şi al polisului, astăzi bunurile publice par mai degrabă o povară. Acestea din urmă sunt considerate drept cauză principală a lipsei de competitivitate economică şi, în final, a decăderii Vestului. Nu analizez aici ideologia prăbuşirii Vestului, deşi nu putem neglija faptul că aceasta revine ciclic în ultimele două secole, profitând de fricile generate de crizele sociale şi economice. Dar faptul că politicile fiscale şi sociale sunt incriminate ca fiind principalul obstacol în calea dezvoltării economice merită o minimă atenţie. 
     Ideea că relaxarea politicilor fiscale va aduce cu sine creştere economică şi prosperitatea este un loc comun astăzi. În această logică, impozitul este prezentat ca un fel de taxă de protecţie prin care contribuabilii plătesc statul pentru ca acesta să îi protejeze şi să „lucreze” pentru ei. Ideea, pe cât de simplă, pe atât de perversă, sugerează că tot ceea ce ajunge la cheremul statului este risipit. Contribuabililor, care nu mai sunt prezentaţi ca cetăţeni, li s-ar fura astfel proprietatea. În această ordine de idei, statul şi comunitatea pe care o organizează sunt prezentaţi ca principalii duşmani ai economiei concurenţiale. 
     Acest tip de mesaj, propagat pe toate canalele, ocultează însă evidenţa: taxele şi impozitele finanţează servicii publice (justiţie, ordine publică, sănătate, educaţie, asistenţă socială etc.) ce ar trebui asigurate individual în absenţa unui efort colectiv. Or, impozitul nu este un tribut plătit statului asupritor pentru a-i adormi violenţa, ci reprezintă un instrument prin intermediul căruia se exprimă preferinţa colectivă privind realizarea cetăţeniei sociale şi a bunăstării generale.
     Aici merită să aducem în prim plan zoon politikon-ul. Atunci când Aristotel definea omul, în Politica sa, ca zoon politkon (animal politic), Stagiritul se referea tocmai la gestionarea bunurilor publice. Pentru Aristotel, politica nu era o competiţie pentru influenţarea guvernării, ci o activitate care urmărea realizarea Binelui comun. Or, caracterul comun al politicii (artei de a trăi împreună în polis) presupunea cooperarea unor fiinţe morale. Pentru Aristotel şi cei ce l-au urmat până astăzi, morala determină întreaga construcţie umană. Morala era motorul omenirii, nu economia. Însă, odată cu Machiavelli şi capitalismul pe care îl anticipa, politica a fost debranşată de morală şi relaţionată cu economia. 
     Dar moralitatea nu este singurul argument în favoarea unei viziuni echitabile privind construcţia politicii. Liberalismul are şi el argumentele lui. Căci a plăti taxe şi impozite înseamnă, în cel mai bun spirit liberal, a lucra pentru tine. Acele bunuri publice finanţate prin taxe şi impozite sunt accesibile tuturor. Or, dincolo de valoarea etică a politicilor fiscale de finanţare a serviciilor publice, pacea socială şi civică, fără de care nicio economie nu se poate dezvolta, presupune asumarea unor costuri ce nu pot fi susţinute decât în comun. Mai mult, promovarea autentică – şi nu doar formală – a democraţiei presupune asumarea unor politici de combatere a inegalităţilor sociale şi economice. Or, în celebra lor carte „The Spirit Level: Why More Equal Societies Almost Always Do Better” (iar subtitlul ediţiei engleze este chiar mai elocvent: „Why Equality is Better for Everyone”), Richard Wilkinson şi Kate Pickett au demonstrat cu date statistice solide că reducerea inegalităţilor economice este strâns corelată cu rezolvarea problemelor sociale, pe câtă vreme bogăţia fără egalitate creează probleme. Comparând societăţile bogate care promovează un model social egalitar (ţările scandinave şi Japonia) cu cele care favorizează inegalităţile (Statele Unite, Anglia, Portugalia), cei doi autori au demonstrat că primele asigură o calitate a vieţii semnificativ mai bună în raport cu celelalte. O altă diferenţă semnificativă constă în aceea că în ţările inegalitare locul lui zoon politikon l-a luat homo economicus. Substituirea politicului de către economic în privinţa organizării societăţii riscă să creeze mai multe probleme decât să rezolve.