de Cristian Unteanu

Liderii politici din spațiul euro-atlantic, cei din țările NATO și UE în primul rând, cel puțin la nivelul discursului public destinat să fie reluat de presa națională și internațională, nu contenesc să repete un discurs deja devenit clasic și extrem de previzibil: Ucraina trebuie sprijinită până la capăt, nu există niciun fel de vergă slabă în lanțul solidarității democrațiilor împotriva terorii și dictaturii rusești și, cu orice preț, cu orice cost, Putin va trebui să fie învins.

Numai că au început să apară probleme serioase pe măsură ce în spațiul public, încep să se audă aceleași tipologii de raționament ca în cazul operațiunilor de mare anvergură din Irak sau Afganistan caracterizate, până foarte aproape de momentul recunoașterii dezastrului, drept succese considerabile din punctul de vedere al generalilor iremediabil optimiști și niciodată trași la răspundere pentru morțile din perioada în care s-au aflat la comandă. Referința critică clasică privește nevoia de a se stabili un raport relevant între fondurile investite și rezultatele obținute în teren, astfel încât să se poată oferi publicului plătitor un raport credibil privind eficiența investiției.

Desigur, având în memorie dezastruoasele lecții din Irak și Afganistan, americanii nu vor acum cu niciun chip să mai accepte perspectiva unei eventuale angajări a trupelor terestre în Ucraina, fie ea și teoretică sau extrem de îndepărtată. La fel și europenii.

Continuarea, aici.