Lângă noi, în nefericita Ucraină, de-abia acum poate începe Marele Război, eveniment major care poate marca, deocamdată, geografia spirituală a zonei, dar având un evident potenţial enorm de a genera cel mai periculos dintre toate conflictele posibile: Războiul pentru Adevărata Credinţă

Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât se poate adăuga conflictului existent, îl poate potenţa şi poate beneficia de implicări imediate, în forţă, venite din spaţii externe. În plus, dacă este să mai adăugăm un element suplimentar de gravitate, implică deja actori esenţiali ai echilibrului de până acum – şi aşa devenit extrem de fragil – al lumii ortodoxe de azi, oricum profund zdruncinată în urma Marelui Conciliului Pan-ortodox ratat din Creta.

Translatarea actualului conflict între Kiev şi regiunile separatiste se transformă acum într-o ecuaţie cu mult mai complexă şi care, destul de uşor, poate aduce din nou la suprafaţă rădăcini adânc îngropate ale urii, intoleranţei, odată cu amintirile unor masacre sau alte războaie purtate în numele credinţei. Şi nu numai în Ucraina, ci în întreaga zonă a Mării Negre. Poate, în anumite condiţii, chiar mai departe.

Este vorba despre mai vechea întrebare a subordonării bisericilor ortodoxe faţă de un centru comun, Patriarhatul ortodox de la Constantinopol, tradiţia afirmând că Patriarhul Ecumenic este „primus inter pares”, cu autoritatea de a reprezenta bisericile ortodoxe în dialogul ecumenic şi având sarcina de a convoca şi pregăti marile reuniuni ce marchează viaţa internă a lumii ortodoxe. Numai că această influenţă a început să scadă progresiv, pe măsură ce creşte continuu puterea reală de influenţă a Biseriii Ortodoxe Ruse, cea mai numeroasă din lumea ortodoxă, susţinută pe plan intern pentru a deveni o forţă indubitabilă şi omniprezentă. Chiar dacă, după căderea URSS, Federaţia Rusă nu a renunţat la principiul statului laic, este evident că preşedintele Putin consideră că Biserica Ortodoxă este, în marea tradiţie rusă, adevăratul liant al naţiunii, valoarea supremă a identităţii naţionale. Şi, la fel de evident, consideră Biserica drept principalul vehicul de sprijin pentru acţiunea sa externă, cea de impunere şi consolidare a influenţei ruse mai întâi în aria de acoperire a fostelor state sovietice şi, apoi, radiind mai departe, însoţind şi dând substanţă marii mişcări de extensie şi proiectare a forţei care a făcut ca acum Rusia, plecând de la spaţiul protejat pe care şi l-a construit în Siria, să devină principalul decident care face jocurile în Orientul Apropiat.

Operaţiunea este enormă şi gândită ca o ofensivă strategică menită să pătrundă în adâncime, pe teritorii considerate drept ostilizate şi în care strategii Kremlinului au socotit că ar fi extrem de util şi productiv ca forţei armate (nu întotdeauna argument bun de folosit pe termen lung) să i se adauge persuasiunea credinţei.

Drept care, bătălia de acum din Ucraina, unde Patriarhatul de la Moscova face a doua sa mişcare externă majoră după boicotarea Conciliului Pan-Ortodox din Creta. Profită la maximum de haosul existent în Ucraina unde, alături de marea Biserică Ortodoxă care depinde de Moscova, mai există două alte Biserici ortodoxe dizidente care nu recunosc autoritatea Moscovei. Printre ele, cea a Patriarhatului de la Kiev. Bisericile dizidente nu sunt recunoscute de nici o altă biserică ortodoxă din lume dar, normal, sunt pârghia pe care puterea de la Kiev (şi, normal, pentru jucătorii din întreaga lume care o sprijină) vrea s-o folosească drept liant la nivel naţional.

Citeste mai mult: adev.ro/pf3tbc