Focalizarea pe „evenimentele la zi“ din Catalonia este firească dar nu şi suficientă. Asta pentru că acolo s-a declanşat un scenariu complex care, cu certitudine, dacă îşi va continua dezvoltarea de până acum, urmează să afecteze, chiar să schimbe unele dintre principalele reguli ale jocului politic din Europa.

Dincolo de fapte atât de cunoscute şi mediatizate, scenariul acesta a fost foarte bine gândit, pregătit şi asamblat în diversele sale piese componente astfel încât, dincolo de foarte previzibilul eşec al Declaraţiei de independenţă, să poată să continue să genereze efecte care se doresc de durată, atât în Spania cât şi, mai ales, în spaţiul Uniunii Europene. Servind ca precedent, oricând posibil de invocat şi de urmat. Mă refer aici la faptul că, cel puţin până acum, s-au înregistrat două evenimente cu caracter de noutate absolută în spaţiul european de după cel de-al Doilea Război Mondial şi care, deja, s-au instalat firesc în practica jocului politic. În primul rând, după cum ştiţi deja foarte bine, s-a înregistrat prima mare încercare de secesiune, formal anunţată printr-un Referendum unilateral de independenţă şi apoi printr-o Declaraţie de Independenţă, în cadrul unui Stat Membru UE şi NATO. Cu stupefacţie, liderii europeni au tăcut cam două săptămâni, uluiţi că aşa ceva se putea întâmpla şi realizând că legislaţia comună, Tratatele, nu prevedeau nimic care să le permită să reacţioneze. Ca şi în cazul BREXIT, dat fiind că, de la început, un asemenea scenariu era socotit perfect ipotetic, definiţia reacţiilor legale pur şi simplu nu exista, în cazul în care ne interesează acum menţinându-se doar că se va apăra integritatea teritorială a Statelor Membre, mai degrabă în ideea de a face o legătură cu prevederile apărării colective din NATO decât altceva. Era de neconceput, s-a spus, să se imagineze că un stat va dori să iasă din UE sau o regiune să-şi proclame secesiunea, mai ales în momentul în care marea bătălie – de altfel şi singura – la care asistau legiuitorii europeni era cea purtată de diverse state candidate pentru a adera cât mai rapid la structura comună. Drept care, prima reacţie europeană, în deplină respectare a corectitudinii politice exemplare, a fost declaraţia „este vorba despre o problemă internă a Spaniei“ lăsând guvernul Rajoy să se descurce singur, cum ştia şi putea mai bine. Explicaţia dată atunci era că atât oficialii instituţiilor europene, cât şi cancelariile statelor membre nu doreau să „internaţionalizeze“ tensiunile locale din Spania şi, mai ales, să accepte cumva cerea adresată de Puigdemont ca UE să devină mediator în criza spaniolă. După ce lucrurile s-au arătat la adevărata lor gravitate, europenii au reacţionat, oferind, în fine, Guvernului de la Madrid întregul sprijin necesar pentru aplicarea măsurilor constituţionale şi preluarea controlului în Catalonia, începerea urmăririi în justiţie a celor declaraţi vinovaţi de revoltă şi chemare la revoltă împotriva statului, sediţiune şi grave malversaţiuni financiare. S-a crezut, raţionament că asta va pune capăt crizei. Raţionament totalmente fals.

Citeste mai mult: adev.ro/oz1n4x