Matei Bogdan
Publicat în 12 ianuarie 2022, 16:13 / 165 elite & idei

Cristian Unteanu: Cine mai crede în garanţii şi acorduri de securitate?

Cristian Unteanu: Cine mai crede în garanţii şi acorduri de securitate?

de Cristian Unteanu

În principiu, ne bazăm pe ce spun că vor să facă liderii importanţi ai planetei, ne încredem în multiplele lor promisiuni legate de pacea şi securitatea planetei.

Îi credem pentru că n-am avea cum face altfel şi, drept urmare, urmărim cu oarecare fascinaţie baletul realmente nesfârşit al reuniunilor care de care mai urgente şi decisive, în speranţa că vom evita o Apocalipsă mereu anunţată şi mereu evitată în ultima secundă.

Problema de acum este că, într-adevăr, există eforturi (uneori marcate de un foarte sensibil caracter de urgenţă) de a crea un cadru pentru acordurile menite să genereze o stare de predictibilitate în ce priveşte situaţiile cu cel mai înalt potenţial de conflict pe plan internaţional. Seria de reuniuni din acest moment dintre SUA/NATO/OSCE şi Rusia reprezintă un asemenea exemplu. Dar asta n-ar trebui să ne facă să uităm că, tot în acest moment, se duc negocieri la fel de importante şi cu o miză la fel de urgentă şi relevantă pentru soarta lumii: este vorba despre negocierile de la Viena privind soarta aşa numitului „acord nuclear iranian” („Joint Comprehensive Plan of Action”, JCPO), implicând Rusia, Marea Britanie, Germania, China şi Franţa, fără participarea SUA, iniţial semnatară a Acordului, dar acre s-a retras ulterior prin decizia luată de Donald Trump în 2018. Asta nu înseamnă că americanii lipsesc complet din peisaj, dar transmit indirect poziţia lor şi, mai ales, condiţiile pentru a renunţa la sancţiunile foarte complexe impuse Iranului şi partenerilor săi care contribuie într-un fel sau altul la programul vizând creşterea capacităţilor nucleare.

În acest moment încep să apară „progrese modeste”, aşa cum apreciază Ned Price, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, iar ministrul de Externe francez este chiar mai optimist: „Rămân convins că putem ajunge la o înţelegere. În ultimele zile s-au realizat unele progrese… ne-am îndreptat către înspre o direcţie pozitivă, dar problema esenţială o reprezintă timpul, deoarece dacă nu ajungem foarte repede la un acord, atunci nu va mai fi absolut nimic de negociat”. În acelaşi sens se pronunţa şi Hossein Amir-Abdullah, citat de AFP: „…negocierile care au avut loc ne-au aşezat pe drumul bun. Suntem aproape de un acord bun, dar pentru a ajunge la asta într-un timp scurt este nevoie şi de acţiunea celeilalte părţi”. Semnale pozitive mai există, în sensul că că viceprim-ministrul sud-coreean Choi Jong-kun a fost la Viena săptămâna trecută pentru a discuta situaţia celor 7 miliarde $ în valori iraniene blocate de Seul şi care nu pot fi eliberaţi decât cu acord american. Până şi liderul suprem iranian, Ayatolahullul Ali Khamenei, a avut o poziţie în sensul unei mai mari deschideri: „Nu vom ceda presiunilor făcute de duşmani, dar negocierile şi angajamentele luate cu duşmanii sunt o altă problemă” . Ce este acum ca subiect de negociere?

Iranienii spun că totul depinde de un angajament ferm al americanilor de a se întoarce la cadrul Acordului din 2015 şi ridicarea completă a sancţiunilor, asta în schimbul reinstituirii unui control internaţional complet asupra capacităţilor industriale iraniene în domeniul nuclear sub supervizarea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică.

Avem deci negocieri în stil clasic. Cu speranţa că ar putea aduce liniştea dorită într-unul dintre cele mai sensibile dosare la nivel internaţional, motivaţie permanentă de îngrijorări privind izbucnirea unui conflict care să destabilizeze din nou întreaga regiune a Orientului Mijlociu şi Asiei Centrale, cu internaţionalizare din prima secundă.

Acesta este contextul în care apare o îndoială majoră – unii spun chiar definitivă – asupra negocierilor privind garanţiile şi acordurile de securitate. În timp ce la Viena se desfăşoară rundele de discuţii amintite, fără a mai aştepta rezultatul (sau poate anticipând un succes al negocierilor) Israelul anunţă la modul cel mai oficial că nu va respecta nimic din eventualele angajamente de securitate pe care şi le vor lua la Viena marile puteri.

Naftali Bennet, prim-ministrul israelian (în mijlocul fotografiei), la prima sa apariţie în faţa Comitetului pentru relaţii externe şi apărare din Knesset, a spus că „Iranul este capul unei hidre care atacă toate frontierele Israelului în mod constant prin intermediul forţelor sale proxy şi al celor subordonate lui. Avem de-a face în fiecare zi cu Iranul şi activităţile sale maligne”. Drept rezultat, „Israelul trece la conceptul de ofensivă permanentă şi nu numai de defensivă permanentă”, indiferent de ce va urma să se decidă în cadrul negocierilor de la Viena deoarece „pentru mine este important să spun foarte clar şi fără echivoc: Israelul nu este parte a acestor acorduri… Israelul nu are obligaţia să respecte ceea ce este scris în aceste acorduri în cazul în care ele vor fi semnate. Israelul îşi va menţine libertatea nelimitată şi nerestricţionată de acţiune, oricând şi oriunde”. (sursa: Jewish News Syndicate, 10 ianuarie 2021).

Dacă aşa stau lucrurile, atunci chestiunea se complică realmente extrem de tare deoarece nu mai este vorba doar despre relaţiile bilaterale tensionate sau de perspectiva atât de des evocată pe vremea lui Trump privind un atac decisiv împotriva instalaţiilor nucleare iraniene, ofensivă având ca vâr de lance o alianţă pe atunci imaginabilă între Israel şi Arabia Saudită. Condiţiile s-au schimbat dramatic, la fel şi echilibrul de securitate din zonă.

Israelul îşi păstrează opţiunea de a ataca Iranul, dar va face asta sfidând garanţiile de securitate date de marile puteri care exact despre condiţii de pace cu Iranul discută la Viena? Vor susţine oare americanii în mod necondiţionat o acţiune de acest fel a Israelului în condiţiile în care au nevoie de aliaţi strategici care să le susţină poziţiile de forţă în negocierile tensionate cu ruşii?

Dacă Israelul prezintă acum oficial noua sa postură de securitate, într-adevăr cu totul nouă şi impresionantă, anunţând că trece de la conceptul de defensivă permanentă la cel al ofensivei permanente, asta o face ca ca opţiune strategică individuală sau este o mişcare susţinută de americani şi care anulează importanţa negocierilor de la Viena, devenite astfel aproape fără obiect?

Simbolic, declaraţia israeliană ridică o altă mare întrebare de fond: cine poate garanta garanţiile de securitate care se negociază acum şi cine poate spune cât vor dura ele? Intrăm oare într-o lume în care principiul războiului permanent va fi noua realitate cotidiană a umanităţii?

www.adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorGabriel Andronache: Digitalizarea sistemului energetic național: soluții și proiecte inovative pentru o infrastructură energetică modernă

PoliticOana Țoiu, despre victimele violenței domestice: ”Nu poate nimeni în locul lor să apeleze la autorități, însă sunt câteva lucruri care le pot fi de ajutor”

EconomieGabriel Andronache: Digitalizarea sistemului energetic național: soluții și proiecte inovative pentru o infrastructură energetică modernă

ExternRadu Carp: Umbra lui Putin în Italia post-Draghi – între Rousseau şi Montesquieu

SocialNicoleta Munteanu: Povestea româncei care este parteneră într-o companie care are în responsabilitate peste 6 miliarde de euro şi care a dezvoltat singură un program unic pentru copiii din toate şcolile din România

EvenimenteFlavia Popa şi Ciprian Stănescu – Climate Change Summit şi cum schimbăm paradigma mediului

CulturaDan Mircea Cipariu: ORLAN, file de corp și auto-hagiografie

EditorialAlexandru Grumaz: După Putin ultranaționaliști? (III) (lecții din războiul din Ucraina)



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe