de Cristian Unteanu

Chiar nu știu ce este mai nemaivăzut de grav: ce spune Președintele Erdogan, acuzații de o gravitate excepțională împotriva principalilor săi aliați din NATO, sau faptul că Alianța nu răspunde nicidecum, pusă sub presiunea votului negativ cu care Turcia poate în continuare următoarea etapă de dezvoltare a organizației – deja anunțată ca victorie strategice excepțională – adică eventuala aderare a Finlandei și Suediei.

Nimeni nu vrea, nu poate să-și permită și nici măcar nu se gândește la modul serios că ar putea ridica tonul la Erdogan, șubrezind astfel flancul de sud-est al Alianței, capacitățile sale de reacție în est și în Mediterana și, mai larg, poziția sa în raport cu ce a mai rămas din odinioară extinsa sa zonă de influență printre țările din Orientul Mijlociu. Drept care, făr să vadă măcar începutul unei reacții de condamnare sau măcar o opoziție reală în NATO, Președintele Erdogan a ridicat acum nivelul luptei cu câțiva dintre proprii săi aliați la cote rar întâlnite, cu acuzații extrem de precise și la fel de primejdioase raportate la normele în funcțiune care, cel puțin în principiu, ar trebui să domine relații internaționale.

Printre acestea, de ani de zile, clădită cu mare grijă și la modul intensiv, se află edificiul măsurilor juridice și de colaborare la nivele multiple în lupta împotriva terorismului, fenomen considerat drept o amenințare în evoluție, extrem de concretă și foarte bine structurată, la adresa societăților lumii occidentale. Context în care, firesc, după atentatul de la Istanbul, în primul rând șefii de state și guverne din țările membre NATO au transmis primii mesaje de condoleanțe. Nu putea lipsi mesajul american în care se spune că „stăm umăr la umăr cu Turcia, aliatul nostru în NATO, în lupta împotriva terorismului” – se spune în mesajul Casei Albe.

Continuarea, aici.