de Cristian Unteanu

Printr-o absolută şi poate amuzantă coincidenţă, în timp ce parlamentarii noştri dezbat o moţiune depusă de cei de la USR împotriva ministrului liberal al energiei, în alte zone de putere, de data asta reprezentative pentru destinul UE, tot azi începe o discuţie-negociere foarte interesantă între înalţi oficiali de la Bruxelles şi secretarul de stat al SUA, Anthony Blinken.

Reuniunea respectivă are loc în cadrul Consiliului UE-SUA pe probleme energetice, din partea europenilor fiind prezenţi Josep Borrell, şeful diplomaţiei europene, şi Kadri Simson, Comisarul pentru energie. Situaţia este deosebit de serioasă, alimentată mereu de mesajele despre apropierea unui conflict cu Rusia, foarte greu de presupus să devină vreodată realitate, dar pompând o reală disperare a pieţelor de energie confruntate cu creşterea nivelului de impredictibilitate care marchează corepunzător evoluţii brutale ale preţurilor.

Pe fond, problema cea mai gravă a acestui moment este că, cel puţin din punct de vedere al majorităţii statelor europene, nici măcar nu mai este vorba despre negocieri, ci de o autentică bătălie pentru supravieţuirie. Iată, aşa cum transmit cei de la Gas Infrastructure Europe, la nivelul lunii ianuarie 2022, în comparaţie cu ianuarie 2021, rezervele în capacităţile europene de stocare au scăzut la 37% faţă de 52% în anul precedent. Mai exact, în ianuarie 2021 în zonele de stocare din Europa exista o cantitate de aproximativ 60 miliarde metri cubi de gaz natural, ceea ce reprezenta un nivel de umplere de 52%.

În acest an, cantitatea respectivă a scăzut cu 18 miliarde metri cubi, ajungând la 42 miliarde metri cubi. Zonele de stocare cele mai bine umplute în acest moment se află în Italia (10 miliarde metri cubi, grad de umplere de 47% ), apoi în Germania cu 8,7 miliard metricubi, apoi Franţa cu 4,4 miliarde metri cubi. Dacă tot vorbim despre capacitate de stocare naţională, e interesant de ştiut că Portugalia conduce în statistici în ce priveşte gradul de umplere în acest moment (800 milioane metri cubi, reprezentând 80% din capacitatea totală), urmată de Marea Britanie cu 750 milioane metri cubi, 75% din capacitatea totală de stocare.

Pentru a şti pe unde stăm, trebuie să amintim ceea ce anunţa ministrul nostru al energiei: până în 2025, în cadrul unui proiect finanţat de UE, vom putea creşte capacitatea de stocare actuală de 3 miliarde metri cubi la 4 miliarde metri cubi.

O problemă care demult nu mai este una strict economică, ci este una politică şi, din ce în ce mai mult, este integrată în raţionamente care ţin de supravieţuirea UE şi a NATO, inclusiv cu câteva deschideri spre scenarii militare dintre cele mai neplăcute. La baza tuturor temerilor este această situaţie de fapt a dependenţei strategice a Europei şi pentru care se caută tot felul de soluţii, toate relativ dificile, cu atât mai greu de găsit în termen foarte scurt:

Propuneri sunt multe şi diverse, vor figura pe agenda propusă pentru discuţiile de azi, dar întrebarea cheie este dacă există un răspuns credibil în ce priveşte aprovizionările în imediat sau pe perioada până la finele acestei ierni, în toate scenariile previzibile. În acest sens, aşa cum se arată într-un material publicat ieri de Serviciul de Acţiune Externă al UE, există deja documentul cadru în care se anunţă voinţa de cooperare între SUA şi UE, dar, acum, apar noi indicaţii foarte interesante. În primul rând, se anunţă eforturile diplomatice de deschidere a unor discuţii care să ducă la contracte de livrare de GPL din Norvegia, Qatar, Azerbaidjan şi Nigeria. De un deosebit interes mi se pare şi indicaţia privind „nevoia de începe să lucrăm rapid pentru integrarea mai bună a Peninsulei Iberice care…are acum capacităţi de stocare mai mari decât orice altă ţară europeană”. Context în care avem relatările publicate deja în jurnalul spaniol  La Vanguardia, care vorbesc despre un interconector pentru gaz natural între Spania şi Germania alimentat cu gaze naturale din Algeria. Interesant, dar şi foarte dificil datorită tensiunilor foarte mari din jurul gazoducului existent „Magreb-Europa” care alimenta Spania cu gaz natural din Algeria via Maroc, cu ruptură de contract între cele două ţări din Magreb, mereu divizate de disputa privind Sahara occidentală. În acest moment, rămân şi la nivel de deziderat îndepărat şi speranţele că se va putea gândi cineva la conducte de legătură înspre bazinele enorme din Libia, practic izolată de lume din cauza interminabilului război civil de acolo.

Speranţa europenilor se concentrează, în mod real, pe două dimensiuni. Prima ar consta în promisiunea fermă, de tip contractual, a americanilor ca, în caz de mare nevoie, pe termen imediat şi pe termen scurt, eventual până în vară dacă tensiunile cu Rusia s-ar extinde, să poată asigura transporturile maritime cu tankere pentru LPG de foarte mare capacitate către diverse state europene. Variantă oricând posibilă, dar care presupune nişte costuri imense de transport şi procesare. Se poate însă ca, în condiţii extreme, cei doi parteneri din zona euro-atlantică să consimtă la un asemenea gest specific situaţiilor de război. Americanii mai pot face un gest de prietenie, adică să solicite unora dintre ţările aliate din Orientul Apropiat să se angajeze direct în susţinerea Europei, ceea ce apare ca perspectivă fezabilă printr-o eventuală cooperare Turcia-Israel pentru facilitarea de transport de gaze naturale către UE, ceea ce, cum spunea preşedintele Erdogan, ar putea să devină oficial în această lună când preşedintele israelian va vizita Turcia în cazul în care Erdogan se însănătoşeşte la timp. 

Cealaltă dimensiune de cooperare între americani şi europeni, dar de data asta cu perspectivă pe termen lung, este cea a unor transferuri de tehnologie care să permită eficientizarea cât mai rapidă a unor instalaţii folosite de marile economii din zona europene în cadrul tranziţie către folosirea pe scară cât mai largă a energiilor verzi şi reducere a emisiilor de gaze de seră, înlocuind şi, în final, suplinind complet folosirea hidrocarburilor.

Sigur că toate acestea sunt posibile şi logice. Condiţia este să existe, totuşi, măcar acum, nu numai o poziţie comună de negocieri, ci şi o voinţă comună de a aplica o soluţie comună. Aici este marea dificultate deoarce frontul european este fisurat, vedeţi asta la atât la nivelul NATO cât şi al UE, cu ţări care preferă confortul şi stabilitatea oferită de contractele cu Rusia şi lasă destul de puţine perspective pentru constituirea a ceea ce ar trebui să fie normalitatea, adică frontul comun în faţa unei probleme comune.

În ce ne priveşte, aşteptăm cuminţi cum ne este firea. Cu speranţa să nu se tulbure prea tare apele la Marea Neagră. Dar, chiar dacă ştiu că este o întrebare aruncată degeaba, oare guvernul condus de prim-ministrul general şi doctor în ştiinţe a avut cumva dorinţa să transmită punctul de vedere românesc care să fie introdus în poziţia strategică europeană care se negociază azi la Washigton? Sau nici măcar atât?  

www.adevarul.ro