de Cristian Unteanu

Iată ştirea: „O anchetă a fost lansată împotriva unor oficiali de rang înalt pentru organizarea unor crime masive, vizând aproximativ 50 de persoane”, a declarat Oleh Mahniţki, care a fost numit procuror general al Ucrainei luni.

Un mandat de arestare a fost emis pe numele lui Viktor Ianukovici, destituit din funcţia de preşedinte al Ucrainei sâmbătă, pentru „uciderea în masă” a civililor, a anunţat luni ministrul interimar de Interne Arsen Avakov într-un mesaj postat pe contul său de Facebook: „O anchetă penală a fost deschisă, pentru uciderea în masă a civililor, împotriva lui Ianukovici şi mai multor funcţionari. Un mandat de arestare a fost emis pe numele lor”.

Avem deci, deocamdată, un mandat de arestare naţional emis de autorităţile ucrainiene împotriva fostului şef de stat şi a unui grup de alte 50 de persoane din “echipa dură” care l-a susţinut şi i-a aplicat ordinele directe de represiune sîngeroasă a manifestanţilor din Kiev. Dacă va fi prins şi adus în faţa justiţiei (singur sau împreună cu ceilalţi), va fi judecat conform legislaţiei naţionale, fie de un tribunal normal, fie de unul militar, fie de un tribunal militar special, constituit doar pentru această speţă. Ce se întâmplă însă dacă Ianukovici (alături sau nu complicii săi) reuşeşte să fugă din ţară? Va lansa Ucraina un mandat internaţional? Cu ce şanse în condiţile în care cea mai probabilă destinaţie a fugarilor va fi Rusia?

Să lămurim mai întâi problema mandatului internaţional de arestare. El seamănă cu unul naţional numai că solicită interpelarea apoi extrădarea imediată a persoanei acuzate către ţara care solicită acest lucru. Acest tip de mandate sunt cunoscute drept “notificările roşii” emise de INTERPOL în cele patru limbi oficiale de lucru ale organizaţiei (engleză, franceză, spaniolă şi arabă).

În acelaşi timp, atât la nivel naţional cât şi internaţional, este esenţială definiţia exactă a tipului de crime pentru care se lansează mandatul de arestare. “Uciderea în masă a civililor” poate fi conexată cu toate cele 6 tipuri majore de crime internaţionale recunoscute în acest moment: genocidul, crimele împotriva umanităţii, crimele de război, crima de agresiune, tortura, dispariţiile forţate. Dacă vă interesează să aprofundaţi problema, aveţi aici un site specializat foarte bine făcut şi exhaustiv.

Acuzaţia de genocid a fost formulată pentru prima oară la Tribunalul de la Nuremberg, termenul fiind consacrat mai apoi în 1948, odată cu adoptarea, la iniţiativa ONU, a Convenţiei pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, definită drept un act “comis cu intenţia de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios”. Noţiunea se regăseşte în Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, regăsită şi definită minuţios în Statutul Tribunanlului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie sau al Tribunalului Penal Internaţional pentru Ruanda. Convenţia a fost semnată de Ucraina la 16 decembrie 1949 şi ratificată la 15 noiembrie 1954. În schimb, Ucraina (şi nici Rusia) nu fac parte dintre statele care au recunoscut Statutul de la Roma care gerează activităţile Curţii Penale Internaţionale, fapt care, evident, poate reprezenta o problemă majoră în care procesul ucrainean ar trebui să fie extins internaţional. Cu excepţia deciziei unilaterale a unui stat nesemnatar de a extrăda spre Tribunalul respectiv persoane care şi-au găsit refugiul pe teritoriul lor naţional.

Acuzaţia de crimă împotriva umanităţii priveşte acţiuni comise “în cadrul unui atac general şi sistematic”. Lucru foarte interesant, jusrisprudenţa specifică tribunalelor citate arată că acest tip de crime, chiar dacă în sunt în general rezultatul unor politici de tip statal, privesc şi acte comise de alte entităţi, aşa cum ar fi forţele paramilitare, mişcările de gherilă sau organizaţiile teroriste. Articolul 7 al Statutului Curţii Penale Internaţionale dă o listă non-exhaustivă a actelor ce pot fi integrate în categoria crimelor contra umanităţii. Printre acestea: omorul; exterminarea; trimiterea în sclavie; deportarea sau transferul forţat de populaţie; trimiterea în închisoare sau o altă formă de privare gravă de libertate cu violarea dispoziţiilor fundamentale ale dreptului internaţional; tortura; violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată; persecutarea unui grup de oameni sau a unei colectivităţi identificabile pentru motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexist; dispariţia forţată de persoane; crima de apartheid; alte acte inumae cu caracter analog care provoacă în mod intenţionat suferinţe intense sau aduc atingeri grave integrităţii fizice sau sănătăţii fizice şi mentale.

De notat un fapt foarte important: conform Convenţiei asupra imprescribilităţii crimelor de război sau a celor împotriva umanităţii (1968), acestea din urmă, fie că au fost comise pe timp de pace sau de război, sunt imprescriptible.

Vă rog să consultaţi restul de definiţii pe site-ul indicat, inclusiv trimiteri la jurisdicţiile specifice ale Tribunalelor penale internaţionale care judecă şi în acest moment cazuri asemănătoare, inclusiv faptele unor foşti conducători de state sau armate sau organizaţii paramilitare. Reţinând însă şi un alt aspect: ca în cazul oricărui proces naţional, sunt luate în seamă toate datele de cazier ale persoanei respective, cu atât mai relevante cu cât au putut potenţa faptele grave de care este acuzat în termenii mandatului naţional sau internaţional de arestare, deosebit de agravante fiind circumstanţele repetării unor fapte penale din poziţii politice de conducere.

“Înlăturarea imediată a lui Ianukovici şi începerea investigaţiilor împotriva lui pentru crimele în masă trebuie să fie singura revendicare a poporului, a opoziţiei şi a comunităţii internaţionale”- Iulia Timoşenko

Iar cazul Ianukovici chiar pune probleme mari şi câteodată chiar stranii. La vîrsta de 17 ani, pe 15 decembrie 1967, a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru participarea la un jaf cu violenţă. Pedeapsa a fost redusă la 18 luni de închisoare din cauza unei amnistii cu ocazia aniversării a 50 de ani de la Revoluţia din Octombrie. Pe 8 iunie 1970 a fost condamnat din nou pentru acte de violenţă. Doi ani de puşcărie. Două episoade caracterizate mai târziu de cel care avea să fie şeful statului ucrainean drept “greşeli ale tinereţii”. Pe 11 iulie 2005, biroul procuraturii din Doneţk îl acuză de fraudă, dosar închis în 2006 de procurorul general al statului pe motiv de lipsă de dovezi. În acelaşi an, este demarată altă anchetă, de data asta pentru falsificarea unor documente care au fost folosite în favoarea sa în precedentul caz. În 2010, pe 10 ianuarie, Alexander Medvedko, pe atunci procurorul general al Ucrainei declară că Ianukovici a fost întemniţat pe nedrept în tinereţe, fapt care provoacă o declaraţie indignată de protest din parte ministrului de interne Iurii Lutckenko. Să nu uităm şi momentul ciudat din 2004 când, după ce fusese declarat câştigător oficial al alegerilor,ca urmare a unor puternice proteste de stradă la Kiev, victoria sa este declarată frauduloasă şi anulată ca atare de Curtea Supremă de Justiţie.

Întrebarea este dacă Rusia va accepta să-i ofere un safe heaven lui Ianukovici pe modelul Snowden, asumându-şi până la capăt un fost aliat strategic devenit, peste noapte, o vulnerabilitate strategică? Sau, dimpotrivă, ştiind toate acestea, Ianukovici va încerca să rămână în Crimeea, jucând totul pe cartea cumplit de primejdioasă a separatismului regiunii de sud-est a Ucrainei, butoi de pulbere acum aproape de explozie nu numai din cauza atitudinii ostile a majorităţii ruse faţă de noile autorităţi de la Kiev ci şi din cauza ralierii, ieri, la protestul anti-kiev a minorităţii tătare. Este posibil să asistăm la dezvoltări extrem de rapide în zonă, iar asta nu face decât să adauge un plus de incertitudine asupra normalizării situaţiei din Ucraina. Cu spatele la zid, Ianukovici, fostul guvernator de Doneţk, va încera oare să detoneze acest butoi cu pulbere?