Cristian Unteanu: Ghid pentru dezmembrarea unei ţări

de Cristian Unteanu
Din păcate, nu este o problemă teoretică. Există răspunsuri, deja demult pregătite şi foarte bine argumentate de către autorii unor studii de risc şi impact care au fost puse la dispoziţia acelor decienţi politici care, în Europa de azi, sunt foarte tentaţi să declanşeze demersurile pentru dobândirea independenţei unor teritorii pe care să le dezmembreze din structura actuală a statelor membre UE.
Un asemenea scenariu priveşte foarte posibila şi anticipata desprindere a Flandrei din Regatul Belgiei. Acum două zile, cotidianul flamand DE MORGEN, a publicat fragmentele esenţiale ale acestui text elaborat de grupul Warande (creat în 2005) care grupează un număr foarte important de şefi de marii companii flamande şi condus Remi Vermeiren, fostul patron al băncii KBC.
Tehnic vorbind, estimează studiul respectiv, nu există nici un fel de probleme la nivel politic. Parlamentul flamand ar trebui să decidă prin vot cu majoritate calificată proclamarea independenţei, nefiind necesar un referendum, în text fiind evocat precedentul Kosovo care, conform autorilor, are valoare deplină în jurisprudenţa internaţională, mai ales datorită amplei recunoaşteri internaţionale de care a beneficiat cvasi-instantaneu noul stat de pe harta Europei. Independenţa Flandrei ar determina un proces paralel în Wallonia, luându-se în calcul şi apariţia unui al treilea stat, Bruxelles, cu statut de oraş-stat, chiar dacă va fi o enclavă şi înconjurat integral de teritoriu flamand…
Haosul posibil este uşor de imaginat, mai ales că autorii studiului propun cu nonşalanţă o măsură în aparenţă absolut democratică, ţinând de una dintre valorile fundamentale ale UE, dreptul la liberă circulaţie: în momentul spargerii Regatului Belgiei în cele trei entităţi amintite, fiecare cetăţean şi-ar putea alege în mod liber viitoarea naţionalitate. Chestiune nu numai extrem de delicată prin implicaţiile incredibile pe care le-ar genera asupra regimului proprietăţilor (posibil de reglementat în mod diferit în fiecare dintre noile entităţi) dar deschizând şi o poartă largă spre conflicte reale între viitoarea majoritate flamandă şi comunele cu majoritate francofonă din periferia oraşului Bruxelles, la graniţa cu Flandra. Caz pe care cotidianul flamand De Morgen îl denumeşte deja o „Crimee flamandă”…
Problema economică este rezolvată, în viziunea autorilor studiului, printr-o împărţire echitabilă între cele trei noi state a actualei datorii naţionale a Belgiei (în valoare de 370 de miliarde Euro) după următorul model: 55% preluată de Flandra, 35% de Wallonia şi 10% de Bruxlles. Adică, pentru Flandra, o valoare de 237 miliarde de Euro.
Ajungem astfel la chestiunea esenţială care priveşte legislaţia internaţională în domeniul preluării sau transferării datoriei publice a unui stat în momentul unei secesiuni. Importantă în mod evident pe plan economic, dar crucială în ce priveşte definiţiile politice şi aplicabilitatea sa ca jurisprudenţă internaţională unanim acceptată. Belgia nu uită că, din momentul separării sale de Olanda în 1830, au trebuit zece ani pentru reglementarea acestei probleme, zece ani de tensiuni câteodată cu accente deosebit de intense între cele două ţări. Iar acum, aceeaşi problemă apare la orizont în cazul unei posibile secesiuni a Cataloniei sau Scoţiei.
Ce propune legislaţia internaţională? Poate să vi se pară şocant, dar răspunsul este: aproape nimic. Adică ceva există, un document intitulat Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor în ce priveşte bunurile, arhivele şi datoriile naţionale (Viena, 8 aprilie 1983, aveţi aici un link către pagina oficială a ONU). Document semnat până în acest moment doar de 22 de state,este dificil, dacă nu imposibil chiar de crezut că poate avea rolul de jurisprudenţă universal valabilă dar interesant deoarece statuează faptul că tratatele politice (tratate de alianţă, acorduri privind un eventual statut de neutralitate…) nu sunt transmisile către noul stat independent. Aceasta în timp ce rămân în vigoare tratatele teritoriale şi tratatele-lege realizate în interesul general al comunităţii internaţionale. Art.16 specifică însă în mod limpede că „Noul stat independent nu este obligat să menţină un tratat în vigoare şi nici nu trebuie să facă parte din el doar datorită faptului că la data succesiunii statului tratatul respectiv era în vigoare în raport cu teritoriul care face obiectul succesiunii statale”.
Cu toate acestea, este acordat un timp de reflecţie pentru ca noul stat să decidă dacă îşi asumă în totalitate sau în parte tratatele existente. În caz contrar, se aplică principiul de tabula rasa.
Ceea ce ne obligă să remintim cazurile înscrise în jurisprudenţa internaţională pentru a semnala modalităţile prin care se poate naşte un nou stat:
1. decolonizarea;
2. Secesiunea unui stat , situaţie în general respinsă de Naţiunile Unite, cităm aici declaraţia lui U Thant din 1970: ONU nu a acceptat şi nu va accepta niciodată principiul separării unei părţi a unui stat…;
3. Disoluţia unui stat ( cazurile fostei RSF Iugoslavia, URSS, Cehoslovaciei…), situaţie în care niciunul dintre noile state nu poate pretide că este continuatorul celui precedent, excepţie făcând un acord între state, cum a fost cel din 1991 la căderea URSS);
4. Fuziunea de state – crearea unui nou stat pe baza reunirii a mai multe entităţi distincte sau a mai multe state pre-existente, aşa cum s-a întâmplat în cazul Tanzaniei în 1964 prin reunirea a două entităţi distincte, Tanganika şi Zanzibar, Sau Republica Yemen prin reunirea Republicii arabe Yemen şi a Republicii democratice şi populare a Yemenului.
5. Absorbţia – încorporarea pe cale paşnică de către un stat a unuia sau a mai multe state pre-existente. Este citat exemplul regatului Italiei care s-a realizat în jurul Regatului Piemont-Sardinia sau al reunificării germane prin aborbţia RDA de către RFG în 1991.
Corolarul tuturor acestor procese, extrem de diferite prin natura lor dar, toate, punând comunitatea internaţională în faţa unui fapt concret rezultat din voinţa de auto-determinare (şi ea statuată prin Rezoluţii ale ONU), este tipologia recunoaşterilor internaţionale. De trei feluri:
– recunoaştere explicită : act unilateral şi solemn prin care Statele recunosc existenţa noului Stat independent
– recunoaşterea implicită : schimb de ambasadori, tratate bilaterale cu un stat încă nerecunoscut la nivelul comunităţii internaţionale, tratate multilaterale cu condiţia ca unul dintre Statele semnatare să nu fi indicat în prealabil voinţa sa de a nu recunoaşte nou Stat independent
– recunoaştere individuală/colectivă : ţările membre UE au decis (16 decembrie 1991) să pună la punct un mecanism de recunoaştere colectivă şi, pe de altă parte să nu recunoască decât statele care dobândesc idependenţa şi suveranitatea în virtutea principiului autodeterminării (vezi recunoaşterea colectivă a fostelor republici sovietice).
În paralel, există şi dreptul de a nu recunoaşte a unui Stat independent format prin folosirea ilicită a forţei. Exemplul cel mai des citat este cel al teritoriului Manchuko în 1931 pe care SUA au refuzat să-l recunoască ca stat independent (doctrita Stimson), acţiune care culmină cu condamnarea Japoniei de către Societatea Naţiunilor prin declaraţia din 11 martie 1932. Tot astfel, nu a existat nici recunoaşterea statului fictiv al Bantustanului. Mai există şi formula recunoaşterii condiţionate, exemplul fiind recunoaşterea colectivă de către UE a fostelor republici sovietice cu obligaţia respectării a trei condiţii: respectarea dispoziţiilor ONU în ce priveşte statul de drept, democraţia, drepturile fundamentale ale omului; garanţia respetării drepturilor specifice ale grupurilor etnice; respectarea frontierelor. Acest ultim punct justifică, acum, reacţia diplomatică a UE în ce priveşte nerecunoaşterea anexării Crimeii de către Federaţia Rusă.
În cazul unei posibile secesiuni a Belgiei (caz similar pentru Scoţia sau Catalonia), rămâne deschisă, în consecinţă, problema vitală a statutului lor în raport cu Uniunea Europeană, fiind foarte limpede poziţia Comisiei Europene care a specificat fptul că nici una dintre noile entităţi nu vor avea asigurat automat statutul de membru UE. Raţionament care, foarte probabil, se va aplica şi de către NATO. Caz în care se deschid perspective îngrijorătoare privind viitoarea configuraţie de putere a celor două mari alianţe. Cu sediile NATO şi instituţiilor europene aflate pe teritoriul unor state eventual nerecunoscute automat şi care ar trebui să reia procesul de aderare?
Va fi oare raţiunea mai puternică decât delirul autonomist şi ambiţiile politice ale unor lideri politici extremişti? Acest an 2014 va începe să aducă răspunsurile concrete. Pe unele dintre ele le avem deja, deschizând Cutia Pandorei…
Ultima ora:

ObservatorȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

PoliticIon M. Ioniță: Ce efecte are demisia președintelui?

EconomieRăzvan Popescu: ROMGAZ a publicat rezultatele operaționale cheie preliminare aferente anului 2024

ExternIulian Chifu: Cursa pentru partenerul de coaliție al PAS-ului Maiei Sandu la generalele din Republica Moldova

SocialAndrei Caramitru: Studiu despre analfabetismul funcțional

EvenimenteRadu Puchiu: Extrem de onorat că am avut ocazia să moderez primul Aspen Dialog din acest an – The Power of Convening in Turbulent Times

EditorialȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

CulturaIonuț Vulpescu: Podcast – invitat, actorul Constantin Dinulescu (sezonul 5, episodul 1)
Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe