De câteva luni încoace, se află în plină efervescenţă serviciile diplomatice ale marilor biserici ale lumii creştine, ieşite acum la ofensivă pentru a însoţi, cu forţa lor enormă de influenţă, marile mişcări de recalibrare a hărţilor de putere pe plan mondial.

Sigur că nu suntem parte a acestor preocupări majore, zona de bătălii în care îşi permite să fie angrenată Biserica noastră ortodoxă fiind, cel mult, la nivelul apărării intereselor binecredincioşilor săi în zonele proxime României.

Dar asta nu înseamnă să nu ne uităm cu atenţie la ce jocuri uriaşe desfăşoară acum atât Biserica Ortodoxă Rusă cât şi Vaticanul, fiecare iniţiind demersuri absolut spectaculoase, fiecare în tradiţia propriei şcoli de diplomaţie religioasă, fiecare slujind o viziune de edificare a puterii şi gloriei Bisericii, cu necesarele adăugiri de putere lumească ce vin să susţină nobilul ideal. Iar rezultatele, spuneam, sunt spectaculoase acum, dar ar putea să determine schimbări de profunzime în viitor, mai ales dacă, într-un fel sau altul, însoţesc anume viziuni politice foarte precise.

Am vorbit deja despre jocul excepţional de solid reluat acum cu maximă forţă de Biserica Ortodoxă Rusă care, sprijinită fără ezitare cu toată forţa de care dispune Kremlinul şi cu acordul foarte convins al lui Putin, a demarat o reînviere a conceptului mai vechi de pan-slavism, adaptându-l realităţilor şi reformulându-i ideologia în acord cu doctrinele politice ale sec. XXI. Desigur, dar ideea centrală rămâne aceeaşi: Moscova este cea de-a Treia Romă şi trebuie recunoscută ca atare, reluându-şi autoritatea asupra tuturor teritoriilor din zona sa istorică şi cea proximă. Un proces care începe prin refuzul de a se mai supune autorităţii simbolice a Patriarhatului ecumenic de la Constantinopole care, după cum ştiţi, vrea să recunoască una dintre bisericile dizidente din Ucraina în defavoarea celei oficiale, arondate Patriarhatului de la Moscova. Cu perspectiva ca, la orizont, să se confirme tendinţa deja anunţată a unora dintre bisericile autocefale ale creştinătăţii ortodoxe de a renunţa la legătura cu Patriarhatul de la Constantinopole şi de a recunoaşte autoritatea celui de la Moscova, vorbind aici despre biserici din Balcani şi din bazinul Mării Negre dar, posibil, şi despre cea din Antiohia, cea siriacă sau cea coptă.

Cu ce succes final, vom mai vedea, dar este limpede că vectorul de putere reprezentat de Biserica Ortodoxă Rusă urmează îndeaproape şi se străduieşte să dea substanţă ofensivei politice din lumea profană declanşată de Vladimir Putin şi vizând recâştigarea puterii şi prestigiului Marii Rusii. Şi, dacă vă uitaţi la harta noilor implantări de putere ale Rusiei în zona Mării Negre, Mării Mediterane, Orientului Mijlociu, zonei extinse a Mării Caspice, veţi observa că se poate face o oarecare suprapunere cu zona revoltei bisericilor ortodoxe faţă de primatul Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Fireşte, nu există o legătură directă cauză-efect, dar tot este foarte interesant şi sugestiv.

Dar mai avem o ofensivă a diplomaţiei religioase, foarte interesantă şi care are certe valenţe geopolitice care deschid un capitol nou în istoria fascinantă a ceea ce se conturează acum drept noua eră de dezvoltare a omenirii dominată de eventuala alianţă între lumea asiatică şi cea europeană, marele proiect politic la care se lucrează în acest moment.

Citeste mai mult: adev.ro/pfhy3d