de Cristian Unteanu

Vrem. Este evident că da. Şi este îmbucurător faptul că, în fine, România şi-a ridicat propria ştachetă de pretenţii la locurile-cheie din instituţiile europene şi internaţionale.

Putem? Aici lucrurile se complică puţin.

Există mai multe etape ale acestui joc foarte complicat, fiecare cu logica sa specifică. În primul rând, de câteva luni, a început procesul nominalizărilor naţionale, absolut firesc în condiţiile în care fiecărei ţări i se solicită una sau două propuneri pentru posturile de vârf din ierarhia instituţiilor respective. Foarte importantă etapă deoarece numele respective, desigur ţintind în primul rând postul din vârful ierarhiilor, intră apoi în competiţia ulterioară, cea pentru posturile de adjuncţi sau vicepreşedinţi (în cazul Comisiei Europene sau ai Parlamentului European). Deja se duc negocieri intense pentru un sprijin bilateral sau multilateral în favoarea unui candidat sau altul, diplomaţiile naţionale fiind acum în faza de finalizare a acordurilor respective, cu contra-oferta de susţinere pentru posturile din eşalonul doi.

Lucrurile sunt cu atât mai interesante cu cât, pe multiple canale, a parvenit informaţia că ar exista un acord al marilor jucători de pe scena internaţională ca ţările din centrul şi estul european să poată avea o primă reprezentare la nivel foarte înalt în NATO şi ONU. Mesajul este demn de luat în seamă deoarece invocă cam aceleaşi argumente care au dus odată la prezenţa în fruntea Parlamentului European a polonezului Jerzy Buzek: nu mai putem igonra prezenţa, activitatea şi importanţa estului european, e nevoie să se dea un mesaj de deschidere şi democraţie, mai trebuie spartă logica tradiţională de selecţie…

Va urma apoi o discuţie pe candidaturile respective, aceasta fiind decisivă deoarece va avea loc între actorii decizionali, rezultatul fiind o aşa numită ‘listă scurtă” pe care se vor purta negocierile finale. Este mult prea devreme să anticipăm rezultatele, dar cert că o şansă există şi este de văzut cum vor evolua celelalte discuţii, negocierile bilaterale şi multilaterale prin care România va şti să-şi asigurea susţinerea pentru candidaţii săi.

Esenţial este dacă, printr-un miracol, se va reuşi obţinerea unui sprijin naţional consistent şi fără nici un fel de echivoc pentru candidatura respectivă. Teama este că, din momentul în care propunerea respectivă va deveni publică şi instituţiile statului vor anunţa că agrează numele în cauză, să nu se declanşeze instantaneu acţiunea de demolare internă din care noi ne-am făcut o specialitate naţională. Atenţie, nimeni nu va lua în considerare o candidatură dinamitată la nivel naţional, un nume care să fie automat ţintă a unei intense campanii de decredibilizare în propria ţară, acuzat, după cum ştiţi că se poate prea bine, de incompetenţă, furt, târât în ridicol şi, eventual, cu descoperirea a cel puţin unei amante (ideal, a uneia părăsite plânse şi vindicative), a câţiva copii din flori şi neapărat chemat la DNA în preziua alegerilor.

Experienţele de până acum ne-au arătat că se poate şi că, extrem de probabil, aceasta va fi şi logica pe care se va juca în continuare. Numai că nu aceasta este şi logica de joc a celorlalţi, iar posturile respective implică prezenţa unor personalităţi politice naţionale incontestabile şi beneficiind de sprijinul total al ţării lor.  Să mai vedem dacă mentalitatea clasei politice româneşti a evoluat destul de mult pentru a imprima un altfel tip de logică evenimentelor care vor urma.

Un raţionament simular ar trebui aplicat şi pentru cealaltă poziţie esenţială, postul de comisar în viitoarea Comisie Europeană. Sigur că, în acest caz, vor fi determinante alegerile europarlamentare de la finele lunii mai 2014, dar fiecare ţară şi-a avansat deja nume (în principiu, nominalizările ar trebui comunicate până în septembrie), a început să construiască alianţe de sprijin pentru toate variantele posibile. Noi ce vrem să facem? Susţinem în continuare prezenţa lui Dacian Cioloş, unul dintre comisarii europeni socotiţi ca foarte performanţi, în ciuda discreţiei pesemne auto-impuse în ce priveşte ieşirea sa publică? Acordul de coabitare Preşedinte-Prim Ministru va produce oare o altă nominalizare, auzindu-se pe holuri nume de foşti miniştri din guvernele Boc sau a unor mai vechi miniştri ai guvernării PSD, personalităţi cu activitate în instituţii internaţionale şi europene?

În fine, nu uitaţi că bătălia pentru europarlamentare nu înseamnă numai trimiterea unor parlamentari la Bruxelles, ci şi posibila lor selecţie pentru a putea intra în competiţia pentru posturile de conducere ale Parlamentului European unde nu am obţinut vreodată un post de vicepreşedinte cu excepţia celui ocupat de Laszlo Tokes. Şanse reale avem, să vedem cum le vom juca.