de Cristian Unteanu

În urmă cu câteva zile, vă informam asupra disensiunilor extrem de grave care au apărut în lumea creştinătăţii ortodoxe prin decizia Bisericilor din Serbia, Bulgaria şi a Patriarhatului Antiohiei şi Ierusalimului de a nu participa la ceea ce ar fi trebuit să fie Sfântul şi Marele Sinod Panortodox, convocat în această formulă pentru prima dată după 1000 de ani şi la ale cărui documente se lucrează de nu mai puţin de 55 de ani.

Între timp, lucrurile evoluează foarte rapid şi în direcţia cea mai proastă posibil. Unii comentatori nu ezită acum să vorbească despre apariţia primelor semne de netăgăduit ale unei posibile Schisme în interiorul creştinătăţii ortodoxe, perspectivă tragică nu numai pentru Bisericile implicate, ci şi din cauza consecinţelor geo-politice incredibil de importante.

Discuţia asta durează de ceva timp, dar acum are câteva argumente suplimentare de credibilitate deoarece, ieri, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a decis că nu va participa la evenimentul din Creta şi că adresează Patriarhului Ecumenic chemarea de a amâna adunarea pentru o dată ulterioară. Aceeaşi decizie a fost anunţată şi după reuniunea specială a Sfântului Sinod al Bisericii din Georgia…

Suntem astfel în situaţia ca la Conciliul din Creta să vină Biserici care să reprezinte aproximativ jumătate din numărul credincioşilor, ceea ce, evident, face imposibilă menţinerea denumirii de „panortodox” şi, în cazul în care se vor adopta totuşi documente, este la fel de evident că ele nu au o valoare comun acceptabilă la nivelul ortodoxiei.

Dar, în definitiv, toate acestea sunt lucruri care aparţin vieţii interne a Bisericilor, turma credincioşilor având rolul de a asculta ceea ce decid mai-marii săi. De ce ar avea ele o relevanţă dincolo de acest univers închis şi perfect încapsulat? În ce moment halimaua între înalţii prelaţi, supăraţi mormânt pe repartiţia locurilor la masă sau ordinea intrării în sala de conferinţe, se transformă în problemă geopolitică?

Este deja, demult, o problemă geopolitică de o importanţă extraordinară în prezenţa căreia (sau cu ajutorul căreia, direct sau indirect) s-au construit ţări, s-au făcut şi desfăcut imperii, s-a stabilit o balanţă a puterii Orient – Occident. Numai că din cauza contextul actual, tema respectivă s-a tensionat brusc, revenind în actualitate marea problemă subterană – eternă ca şi bătălia pentru putere – adică stabilirea controlului asupra teritoriilor de influenţă.

În cazul nostru, din nou, după câteva secole, elementul-cheie al raţionamentului îl reprezintă Biserica Ortodoxă Rusă şi, dincolo de ea, politica generală a Rusiei lui Putin.

Semnalul că ceva se întâmplă a fost dat, discret, în urmă cu ceva timp atunci când, cu ocazia unei vizite la Constantinopole, la Patriarhul Ecumenic, pentru a se anunţa prezenţa Patriarhului Chiril al Rusiei a fost subliniată cu fermitate titulatura (prezentă în tomos-ul din 1589 care instituia Patrarhatul Rusiei) de „Patriarh al Moscovei, al Rusiei şi al tuturor ţărilor din Nord”.

Moment în care o controversă, iarăşi străveche, a fost readusă în spaţiul public şi atent discutată în cel al diplomaţiei: „Moscova, cea de-a Treia Romă”. De ce acum? Pentru că mulţi dintre marii jucători nu s-au abţinut să facă legătura între mişcarea spectaculoasă de acum a Bisericilor bulgară şi sârbă şi posibilitatea de a repune pe tapet intenţia de a unifica spaţiul creştin pe baza teritoriului slav. Idee care a fost exprimată (adevărat, în disperare) imediat după căderea Constantinopolelui, de reprezentanţi ai Bisericilor sârbă şi bulgară, temă preluată de italieni şi austrieci care făceau tot posibilul de a avea o relaţie cât mai bună cu Imperiul Rus pentru a-l motiva să li se alăture în lupta împotriva Imperiului Otoman.

Iar mişcarea iniţială, cea care a alimentat ulterior toate visurile slavofililor entuziaşti a fost făcută de Bessarion, Patriarhul latin al Constantinopolelui, cel care a elaborat faimosul plan al unirii Bisericilor Bizaţului şi Romei şi a propus ca nepoata sa, Sofia Paleolog, nepoata lui Constantin al XI-lea, ultimul împărat al Imperiului Roman de la Răsărit, să se căsătorească cu Ivan al II-lea, prinţ al Moscovei.  În ciuda acestui fapt, nu a urmat o apropiere de Vatican, încercările trimisului Romei, iezuitul Antoine Possevin, de a-i propune „resuscitarea Bizanţului” sau de a fi „Împăratul Orientului” neavând niciun fel de succes.

Formula „Rusia, cea de-a Treia Romă” a apărut pentru prima oară în scrisoarea din 1510 a călugărului Filoftei din Pskov, destinată Marelui Cneaz Vasili al II-lea.

„Două Rome au căzut. A treia rezistă. Şi nu va mai exista o a patra. Niciuna nu va lua locul ţaratului nostru creştin…”.

Reacţie, poate, la autoproclamarea sultanului Mehmet al II-lea, imediat după cucerirea Constantinopolelului, drept „Kayser-i Rum”, adică „Cezar al Romanilor”. Cum, în acele vremuri, Imperiul Otoman cucerise şi Otranto, unii istorici consideră că sultanul Mehmed al II-lea plănuia să cucerească Roma…

Dar în secolul XIX începe cu adevărat lupta pentru impunerea ideii de către un grup de intelectuali slavofili care doreau să proclame superioritatea adevăratei credinţe ruse asupra tuturor celorlalte din spaţiul creştin şi, în primul rând, a celor din spaţiul slav.

„Şi bolţile străvechi de la Sfânta Sofia în noul Bizanţ vor adăposti noul altar al lui Cristos. Ţar rus al nostru, îngenunchează în faţa lor şi ridică-te ca Ţar al tuturor slavilor”, exclama poetul Fiodor Tiutcev.

Obsesii ale trecutului? Nu chiar, dacă ascultăm ce spune Vsevolod Ceaplin, şeful „Departamenului pentru relaţii între biserică şi societate al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, citat de „Rus Derjavnaia”, № 7, 2013 (citat de Lumea Credinţei nr. 121, 2013):

„Marea Rusie e chemată… să devină centrul lumii creştine… Nu întâmplător, mulţi privesc astăzi Rusia ca pe o apărătoare a idealurilor creştine şi a moralei tradiţionale, ca spre ţara care poate fi o alternativă viabilă la viţelul de aur şi la conceptele de libertate auto-distructive”.

Este cert că marea şi spectaculoasa întâlnire între Patriarhul Rusiei şi Papa Francis a fost ceva cu mult, cu mult mai mult, decât un moment strălucitor şi ultra-mediatizat care marca o neaşteptată deschidere pe care toată lumea, în acel moment, încerca s-o descifreze cât mai corect. Însemna o victorie enormă a unei acţiuni diplomatice deschise de Putin, care a înţeles să joace – în buna tradiţie rusă – un simultan de şah strategic pe mai multe mese, lăsând partenerii să creadă că fiecare dintre ei era cel important şi că doar partida cu el conta, celelalte fiind doar elemente adiţionale pentru plăcerea galeriei.

Avem însă acum, pe neaşteptate pentru mulţi comentatori care s-au concentrat doar asupra actualităţii imediate, o bruscă suprapunere a tablelor de şah, iar rezultatul dă o imagine de ansamblu foarte sugestivă, cu Kremlinul aflat în toate tipurile de ofensivă şi reuşind, aşa cum s-a întâmplat în cazul la care ne referim, să se situeze pe o poziţie de arbitru nu numai pentru ceea ce nu mai este (Sfântul şi Marele Sinod Panortodox), dar şi în procesul organizării celui care va urma, cel care va trebui să reuşească, bine organizat fiind. Întrebarea restantă este dacă, într-adevăr, va fi un Sinod panortodox în bună regulă sau, dimpotrivă, acesta va marca începutul unei schisme. Sau, dacă, împreună cu una dintre variante sau născând chiar una nouă, va fi începutul discuţiei asupra unei noi alianţe, mai întâi la nivelul Bisericilor dizidente de acum şi, mai apoi, prin demararea unei formule cu totul noi de dialog ecumenic, aşa cum există deja zvonuri în diverse cercuri, de obicei extrem de bine informate.

Dar, cine ştie, poate chiar aceasta să fie miza supremă. Prima fază a Operaţiunii Divide et Impera a reuşit. Divizarea este deplină. Urmează „Impera”. Cine, când, cum?

adevarul.ro