de Cristian Unteanu

Săptămâna trecută, în dulcea, paşnic-burgheza şi oarecum liniştita Belgie s-a produs un eveniment care a stârnit nelinişte şi controverse pasionate: la Mons, sindicaliştii au organizat în piaţa centrală a oraşului o cermonie simbolică de „spânzurare în efigie“ a prim-ministrului Charles Michel.

O glumă-avertisment, dar nevinovată în esenţă, argumentau organizatorii, după ce plimbaseră pe străzi manechinul-efigie, alături de imaginea lui Louis Michel, tatăl actualului prim-ministru, la rândul său fost ministru, comisar european şi acum europarlamentar.

Dar este vorba într-adevăr doar despre un episod banal, poate împins dincolo de limita bunului gust sau, în actualul climat de nelinişte socială majoră, este o imagine care este încărcată de o simbolistică mult mai importantă, în tradiţia unora dintre cele mai cumplite momente ale istoriei acelor locuri şi ale catolicismului în general?

Se poate să fie aşa căci, priviţi imaginile, este vorba despre repetarea exactă a ceremonialului teribil şi atroce al inchiziţiei împotriva celor găsiţi vinovaţi de erezie. Desigur, pedeapsa principală era arderea pe rug – iar mii şi mii au fost aprinse chiar în acele locuri în timpul îngrozitoarei persecuţii declanşate de trupele Ducelui de Alba pentru a „aduce pe calea cea dreaptă” pe necredincioşii păcătoşi, protestanţii revoltaţi din Ţările de Jos. Dar se mai întâmpla ca cei condamnaţi să fie deja fugari, fie morţi. În acest caz – şi de aici îşi are originea termenul juridic valabil şi azi – se pronunţa o condamnare la moarte „în contumacie”. Ceremonia execuţiei publice se organiza imediat, cu acelaşi fast ca pentru una cu condamnaţi reali (în prezenţa notabilităţilor oraşului şi unei mari mulţimi de oameni), pe eşapod fiind decapitată, spânzurată sau arsă efigia personajului respectiv, după ce fusese citită anatema ce însoţea textul condamnării de către tribunal.

Asemenea execuţii simbolice au avut loc pe teritoriul european până târziu, chiar şi la începutul sec. XIX. Dacă, în secolele precedente, Marea tradiţie spunea că pe eşafod era adus un manechin de paie sau o imagine înfăţişându-l pe condamnat, procedeul fiind unul comun în sec. XVI-XVII, dar începând cu sec. al XVIII-lea, era adusă doar o pancartă cu numele condamnatului…

Convingerea inchizitorilor era că, şi în acest caz, pedeapsa ultimă avea urmări la fel de cumplite ca şi în cazul arderii pe rug a unei persoane reale, deoarece, se spunea într-unul din teribilele lor manuale („Ciocanul vrăjitoarelor”), chipul este oglinda sufletului. Distrugând ritual chipul, depersonalizai trupul, aruncându-l în iad… tehnică prezentă şi în procedeele de magie neagră care se bazează pe principiul că poţi afecta trupul unei fiinţe vii acţionând asupra unei păpuşi care o reprezintă, „păpuşa oglindă” din ceremoniile Voodoo.

Iar Inchiziţia chiar a aplicat toate aceste procedee, executând public efigia ereticului Martin Luther în 1521 sau a filozofului Michel Servet (mai apoi chiar ars pe rug de către Calvin la Geneva, împreună cu cartea sa despre creştinism…). Dar se mai putea întâmpla ca, în cazuri extreme, tribunalul ecleziastic să ia decizia de a exhuma cadavrul unei persoane, pentru ca mai apoi să organizeze o execuţie rituală urmată de arderea corpului şi împrăştierea cenuşii deasupra unui loc „blestemat”, în unele cazuri fermă de porci sau mlaştină. Aşa cum a fost cazul, spre exemplu, pentru cei 40 de condamnaţi din Zugarradi acuzaţi de Inchiziţie de practici vrăjitoreşti, morţi în închisoare, dar arşi ceremonial în efigie…

Procedeul este împrumutat mai apoi de diferite tribunale civile şi militare, în zilele noastre devenind un procedeu comun de protest, mai ales în zona Orientului Apropiat unde, cu regularitate, sunt arse efigiile diverşilor lideri politici ai lumii occidentale.

FOTO arderea efigiei unor trădători în timpul revoltei lui Kosciuszko, pictură de Jean Pierre Norblin (1794)

FOTO ceremonie de ardere pe rug a efigiei Împăratului Napoleon Bonaparte