de Cristian Unteanu

Întâlnirea de ieri dintre Jose Manuel Barroso, Preşedintele Comisiei Europene şi Preşedintele Traian Băsescu poate fi descifrată în mai multe paliere de interpretare.

Primul, cel mai facil, ar fi acela care să contabilizeze evenimentul doar ca pe un punct pe lista lungă a întâlnirilor uzuale, bilaterale, organizate la sediul Comisei Europene. Ocazie de a discuta despre raportul MCV şi despre Schengen. Şi, aşa cum era previzibil, prilej pentru ambele părţi de a reafirma poziţiile deja cunoscute.

Al doilea palier este însă mult mai interesant şi cu mult mai complicat. Aici intervine termenul de „urgenţă”, deoarece discutarea temelor respective se face într-un context absolut excepţional: apariţia unei presiuni enorme, neobişnuit de ample şi de dure, asupra tuturor actorilor scenei politice tradiţionale europene.

Vin alegerile europene de la finele lunii mai, iar problematica Schengen, destul de teoretică până acum, se transformă în temă principală de campanie, fiind legată de propaganda din ce în ce mai intensă anti-imigraţie care, absolut evident, va aduce o grămadă de voturi partidelor extremiste, populiste, eurosceptice sau chiar anti-europene.

Niciodată, ca în acest moment, nu a apărut cu atâta insistenţă în ţările membre UE din Europa occidentală (câteva dintre ele chiar ţări fondatoare ale Uniunii), ideea că ar trebui organizate referendumuri pentru adoptarea unei politici anti-imigraţioniste, după modelul legislaţiei deja adoptate în Elveţia. Ţară care nu este membră în UE, dar este membră în Spaţiul Schengen de la 12 decembrie 2008, de unde importanţa politică deloc simbolică a votului anti-imigraţionist…

Aţi observat deja cum, în foarte multe ţări, a demarat de mai multe luni o campanie mediatică de o intensitate fără precedent împotriva imigranţilor care vin să profite de sistemele naţionale de asistenţă socială, împovărându-le peste limită şi riscînd să le aducă în pragul falimentului. Au fost identificate şi grupurile-ţintă provenind din exteriorul UE, dar şi cele care alimentează migraţia internă, adică, în ultimul caz, românii şi bulgarii. Prezentaţi opiniei publice drept săracii, disperaţii şi adesea infractorii Europei.

Că nu este deloc adevărat, chiar nu mai contează. De ce? Motivul este simplu: politicienii se află în goană după voturi şi nu pot ignora că, în lipsa unei atitudini cel puţin critice la adresa migraţiei cauzată de raţiuni economice economice (a celor din Maghreb, Orientul Apropiat dar şi a românilor şi bulgarilor), riscă să piardă voturi care se vor duce direct la partidele care din acest mesaj fac fierul de lance al propriei lor campanii electorale. Partide extremist-naţionaliste care vor câştiga foarte mult în opţiuni electorale, care contabilizează deja foarte multe voturi. Ei acuză politicienii partidelor politice tradiţionale, dar şi instituţiile europene, Comisia în special, de a nu fi aplicat cu maximă stricteţe criteriile pentru intrarea în Schengen, de a fi de vină pentru laxitatea condiţiilor considerate de ei mult prea favorabile existente în Tratatele de aderare privind perioadele de protecţie la dispoziţia vechilor state membre pentru a-şi proteja pieţele muncii.

Drept care, în contextul în care deja se ştie foarte bine care va fi ponderea acestui tip de partide în viitorul Parlament European (dar şi, proporţional, în viitoarele structuri de conducere ale instituţiilor europene), apare sentimentul acesta de urgenţă maximă pentru a folosi actualul cadru decizional pentru a lămuri intrarea României în Spaţiul Schengen.

Problema enormă este că decizia nu mai este nici la nivelul Comisiei Europene şi nici a Parlamentului European, ambele instituţii europene adoptând de mai mult timp documente ce spun că România a îndeplinit toate criteriile tehnice ale intrării în Schengen, fără să mai existe probleme sau condiţionalităţi posibile. Decizia se află exclusiv la nivelul statelor membre şi este una strict politică. Şi astfel se închide cercul vicios deoarece, în acest moment mai mult ca oricând, decizia naţională respectivă este influenţată de campania electorală pentru europarlamentare şi, evident, de deciziile rezultate din dezbaterile din parlamentele ţărilor respective.

Punctul de inflexiune îl constituie, din nou, Raportul MCV, cel care, mereu, constituie argumentul ultim pentru a demonstra că România are multe probleme în zona justiţiei şi luptei împotriva corupţiei şi că, oricare ar fi progresele înregistrate şi consemnate de Comisia Europeană, ele sunt insuficiente pentru a susţine o decizie favorabilă.

De ani şi ani de zile, asta este discuţia de bază, cea pe care nu am evaluat-o la întreaga sa însemnătate şi căreia diplomaţia noastră nu s-a angajat niciodată să răspundă cu dreaptă măsură. Este deci cu atât mai important că măcar acum, în această situaţie de urgenţă, Preşedintele Băsescu a transmis un mesaj esenţial privind poziţia României la viitorul Consiliu : „Vor fi discuţiile din mai, când voi încerca să argumentez şi să explic, probabil de data aceasta mult mai aspru, dacă îmi e permis să spun, faptul că deja avem un sentiment profund de frustrare şi MCV a devenit un instrument de joc politic mai mult decât de corectă apreciere a României. Dacă privim la rapoartele pe Schengen, România stă bine, e deja în Schengen, practic. Or, utilizarea MCV împotriva unei ţări membre devine un lucru greu de acceptat.“

Bine zis, numai că spus cui ? Şi asta va fi interesant de văzut. Actuala Comisie Europeană îşi face bagajele, lăsând viitorului executiv sarcina elaborării viitorului raport. Ceea ce ar putea cere Preşedintele Băsescu în actuala formulă a Consiliului European este măcar amorsarea unei decizii de eliminare a Raportului MCV, cea mai probabilă soluţie posibil de acceptat, de integrare a acestuia într-un sistem mai larg de monitorizare la nivelul tuturor statelor membre UE.

Este un demers extrem de complicat şi care ar presupune o corelare cu priorităţile diplomatice ale guvernului, dar şi, dacă aşa ceva ar putea fi posibil, activarea dimensiunii de diplomaţie parlamentară în care să fie antrenaţi aleşii neamului, măcar cei care au studii liceale şi mai ştiu cumva şi o limbă străină.

Nu am scris ieri acest material deoarece am aşteptat să văd dacă reacţionează cumva europarlamentarii noştri. Nimic până acum, de parcă ar fi vorba despre Papua Noua Guinee şi nu despre ţara pe care o reprezintă în forumul european. Nu a reacţionat Parlamentul, nu a reacţionat Ministerul de Externe. Până la urmă, cel puţin vizibil, nu a fost decât o ştire de presă şi nimic mai mult.

O indiferenţă care ne-a costat mult şi care, cu siguranţă, în contextul care se desenează acum la Bruxelles, ne va costa şi mai mult. Veţi vedea, cu totul altfel va arăta Europa politică după europarlamentare şi nu sunt deloc convins că ştim cum să ne pregătim pentru ceea ce va urma.Sau dacă ne interesează subiectul…