de Dan Dungaciu

România declară de fiecare dată că vrea o relaţie bună cu Rusia, dar nu ştie cum să facă asta; Rusia ştie cum să facă, dar nu vrea! Cam acesta e, după unii, tabloul. Vizita la Bucureşti a şefului Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Nikolai Patruşev, a resuscitat tema relaţiei bilaterale: cum şi, mai ales, de ce trebuie să colaboreze cele două state. Poate, poate, Rusia începe să vrea!… Aşa să fie?

O relaţie accidentată, blocată, amânată

Istoricul relaţiei nu e încurajator. Confruntarea durează de vreo 200 de ani, şi nu s-au schimbat multe de atunci. Doar decorul. După 1989, ruptura s-a petrecut imediat ce România a arătat clar că merge spre Vest şi nu îşi gândeşte destinul în raport cu Estul. Moscova a strâmbat, firesc, din nas. Maximum de „simpatie“ din partea rusă a fost, se pare, livrat pe la mijlocul anilor ’90, şi s-a tradus printr-o teză emanată de tratatul geopolitic al lui Dughin, după care România se poate chiar reuni cu Basarabia, dar – cum altfel? – doar în condiţiile unei bune relaţionări cu Rusia. Una dintre expresiile concrete ale acestui proiect a fost aşa-numitul „Plan Belkovschi“, prezentat şi la Bucureşti prin 2003, eveniment petrecut, aparent întâmplător, în preajma intrării României în NATO. După integrarea euroatlantică a României, deloc surprinzător, toate „ofertele“ Rusiei au încetat. Cel puţin până acum.

Ceea ce trebuie însă reţinut este că niciodată relaţia bilaterală România-Rusia nu a fost strict personală, iar ideea după care preţul gazelor depinde de tonul declaraţiilor unuia sau altuia dintre preşedinţii de la Bucureşti este naivă. Preţul gazelor a crescut când în România era un preşedinte care avea toate datele să nu se întâmple asta. Şi totuşi, negocierile cu Moscova s-au blocat, în ciuda unor scurte episoade de dezgheţ, nicio resetare nefiind deocamdată viabilă.

Prea devreme pentru Rusia…?

Faimoasă axă lansată de preşedintele Băsescu nu a ajutat. Dimpotrivă. Relaţia a ajuns la nivelul declaraţiilor făţişe, directe, fără nuanţă diplomatică. Temperatura ajunge undeva spre zero, parteneriatul româno-american se dezvoltă, devine un fapt împlinit. Opţiunea României este din ce în ce mai clară. Moscova trimite mesaje, pe toate canalele, de la cele academice la cele politice, de răcire şi blocaj. Modelul polonez de reconciliere nu funcţionează în cazul României.

Dincolo însă de o serie de mesaje contondente care au bruiat comunicarea, nici Rusia nu s-a grăbit să desțelenească relaţia. Dimpotrivă. Nu o dată, România a fost utilizată, explicit, ca „exemplul cel rău” al spaţiului euroatlantic şi arătat Vestului în consecinţă: dacă voi faceţi asta, cum ne mai reproșați nouă un asemenea comportament? Referinţa era abundentă la Republica Moldova, la dubla cetăţenie, la aşa-zisa implicare a Bucureştiului în politica Chişinăului. Deci, am devenit ţintă, una bună la toate, mai ales la utilizarea României pentru a acuza spaţiul euroatlantic.

În această fază suntem acum. Relaţia la cel mai înalt nivel este blocată, Rusia va deschide, eventual, cooperarea la nivel de miniștri de Externe şi premier, dar cam atât. E greu de imaginat, dacă nu imposibil, o întâlnire a lui Vladimir Putin cu omul axei „Washington – Londra” şi cel care cataloga Marea Neagră drept „lac rusesc”. Şi asta nu va schimba nici măcar sporirea cifrelor în dreptul cooperării economice bilaterale sau chiar vizita unui personaj important din Federaţia Rusă, dar în niciun caz cel mai important care a vizitat vreodată România. După 2014, vom vedea. Dar exulţiile sunt deplasate.

… sau prea târziu?

Să presupunem însă că „deschiderea” politică se întâmplă. Unde va duce ea? Cât de mult se va putea împlini relaţia bilaterală? Pentru că una este relaţia asistată Washington – Bucureşti – Moscova (în contextul căreia trebuie să înţelegem Memorandumul de cooperare semnat între partea română şi cea rusă, dar şi vizita directorului CIA, John O. Brennan), şi alta este modul de gestionare a temelor de pe agenda bilaterală. Care sunt complicate şi nu tocmai încurajatoare.

Primul este tezaurul românesc. Ce se va întâmpla cu el? Partea română îl va expedia în altă parte, într-o comisie de resort care se va ocupa cu gestionarea întregii palete de „datorii istorice” ale României? Va fi această atitudine pragmatică un preţ care merită plătit pentru mult invocata „deschidere”? Şi va fi această soluţie acceptabilă şi acceptată de către societatea românească?

În al doilea rând, Republica Moldova. În acest moment, la Chişinău se duce bătălia veche a stabilirii frontierei estice a spaţiului euroatlantic. Transnistria este resuscitată, pentru că acesta a fost rolul ei de fiecare dată, respectiv de blocaj al evadării Chişinăului spre Vest. Parcursul occidental al Republicii Moldova – acordul de liber schimb, liberalizarea regimului de vize etc. – obligă însă la securizarea frontierei estice a republicii, care în acest moment nu poate fi decât pe Nistru, ceea ce poate genera la Moscova – via Tiraspol – fie ideea separaţiei de facto şi de jure, adică recunoaşterea independenţei Transnistriei, fie agresiune şi confruntare menite să blocheze plecarea Chişinăului spre Vest. În ambele situaţii, România va fi pusă în faţa unor opţiuni extrem de complicate şi, poate, fără precedent după 1989. Cum va concilia asta cu o relaţie dezgheţată cu Moscova? Dar invers?

Şi nu în ultimul rând, parteneriatul strategic cu SUA, care va continua şi după 2014, indiferent de numele viitorului preşedinte. În special, miza gazului de şist. În condiţiile în care opţiunea Bucureştiului se îndreaptă ferm spre acest proiect (chiar dacă gestionează prost comunicarea publică), este limpede că lovitura, inclusiv economică, aplicată Federaţiei Ruse va fi semnificativă. Va ajuta asta relaţia bilaterală politică între cele două state? Greu de crezut.

În concluzie, să nu ne îmbătăm cu apă rece. Nimic nu sugerează, în pofida comentariilor encomiastice pe seama întâlnirilor de la Cotroceni, că relaţia cu Rusia va depăşi uşor stadiul de „deschidere”. Nici măcar vizita şefului Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Nikolai Patruşev, în România.

Pe de-o parte, este prea devreme, pe de alta, este prea târziu…

Dan Dungaciu este directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române (ISPRI).

Moscova nu își trimite șefii agențiilor de informații decât în cazuri deosebite, în care manifestă un interes expres în dezvoltarea unor relații. Cred că Rusia a înțeles faptul că în ceea ce privește domeniul militar și geostrategic, România este complet integrată în sistemul de apărare euroatlantic, adică NATO și UE, și nu pare să mai insiste în această chestiune. Indiferent de baletul pe care liderii de la Washington, Bruxelles sau București îl vor face pentru a rezolva problema Transnistriei și pentru a apropia Moldova de UE, numai Moscova va decide când și dacă va dori o soluție pentru această zonă.

Cătălin Harnagea, în exclusivitate pentru Q Magazine