Alegerea presedintelui R. Moldova in persoana lui Nicolae Timofti, fost presedinte al Consiliului Superior al Magistraturii, pune capat la doi ani si sapte luni de interimat. Accentul masiv pus pe eveniment sugereaza ca se va trece la o etapa radical noua. Si da, si nu. In realitate, problemele cu care se confrunta R. Moldova sunt profunde, structurale, astfel ca existenta unui presedinte cu acte in regula nu modifica radical agenda. Modifica, eventual, contextul in care aceasta va fi abordata de aici incolo. Sa spicuim cateva dintre mizele majore.
Reconciliere prin excludere?
Festivitatea de investitura din 23 martie ne-a lasat deja melancolici. Excluderea reprezentantului Bisericii Ortodoxe Romane, IPS Petru, Mitropolitul Basarabiei, din lista celor anuntati si salutati de presedinte a lasat un gust amar. Nu intamplator, probabil, Mitropolitul Basarabiei nu a mai participat la receptia de investitura.
Gestul a fost o scapare surprinzatoare pentru cineva care spune ca va fi „un presedinte al tuturor” si nu ii va imparti pe „moldoveni” in „dusmani si patrioti”, „statalisti si unionisti”.
A fost o gafa, dar statutul ei trebuie masurat altfel: cum ar fi fost evaluat anuntul de reconciliere al presedintelui in presa de la Chisinau, si nu numai, daca la respectiva festivitate ar fi fost salutat de presedinte doar reprezentantul Mitropoliei subordonata canonic Bisericii Ortodoxe Romane, ignorand prezenta reprezentantului Mitropoliei subordonata canonic Moscovei? Intrebarea este, fireste, retorica.
Plecand de la premisa bunei-credinte a presedintelui – si nu avem pana acum niciun motiv sa credem altfel -, apare o alta problema. Cine a scris discursul domnului Timofti si a ignorat prezenta IPS Petru, in conditiile in care presedintele nu are deocamdata consilieri numiti? Care institutie a statului a preluat gestiunea si, pana la urma, este vinovata de „gafa” de investitura? Caci, daca pentru presedinte este o gafa lipsa de vigilenta la citirea discursului, pentru institutia care i-a facut mesajul, nu.
Intrebarea pe care o punem nu e deloc retorica, pentru ca raspunsul este fundamental pentru evolutiile din R. Moldova si misiunea politica a noului presedinte. Caci Nicolae Timofti are o misiune politica esentiala.
Politica unui presedinte apolitic
Este vorba despre prezervarea interna a coalitiei de guvernare. Dincolo de apolitismul sau, sarcina politica a domnului Timofti este gestionarea si echilibrarea situatiei din interiorul AIE.
Alianta guverneaza, dar nu mai are un document constitutiv viabil si adus la zi. Nici nu e nevoie, in fond, daca exista asumarea sincera a acestei sarcini de catre toate componentele ei si un „judecator” care sa fie suficient de atent si nepartinitor.
In acest moment, fraza cheie din Constitutia R. Moldova este aceasta: „In caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a functiei, presedintele Republicii Moldova revoca si numeste, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului” (Articolul 98).
Ideea e clara: este nevoie de acordul presedintelui pentru remanieri, de aici si functia acestuia de garant al prezentei la guvernare a tuturor partidelor aliantei si a mentinerii in Guvern a ministrilor desemnati si sustinuti de acestea. Functia de echilibru intre partide si premier este aici decisiva si devine cheia unei functionari corecte a AIE.
Asta nu inseamna ca remanieri nu se pot face sau ca premierul va avea mainile legate, inseamna doar ca partidele vor avea un rol firesc in gestionarea procesului si ca nu vor fi scoase din joc.
Acesti doi ani si sapte luni au acumulat tensiuni serioase la nivelul AIE, care nu pot fi depasite cu una cu doua. Si asta stie, cu siguranta, domnul Timofti, care este chemat acum inclusiv sa regleze fin relatia partide – guvern – premier. De aici inainte, avand acesta parghie concreta al nivel guvernamental, presedintele nou ales poate deveni cu adevarat judecatorul impartial de care are nevoie deopotriva Alianta si R. Moldova.
Mai ales ca se va guverna de aici inainte cu comunistii in strada.
PCRM moare, dar nu se preda
Comunistii au primit o lovitura dura prin alegerea presedintelui si reiterarea directiei Vest a R. Moldova. Se pot astepta acum ca Partidul Socialistilor lui Igor Dodon sa absoarba o serie de nemultumiri si nemultumiti din cadrul PCRM, in special din fractiunea – tot mai subreda, e drept – a „comunistilor moldovenisti” (varianta regionala a „national comunismului”).
Ironia este la ea acasa: Dodon, reprezentantul comunistilor si cel votat de rusofoni la alegerile pentru Primaria Chisinaului, se lupta acum pentru atragerea membrilor „nationali” ai partidului lui Vladimir Voronin!
PCRM stie ca scorul din sondaje ii este relativ favorabil si ca optiunile populatiei republicii se indreapta incet dar constant spre Est, desi dupa alegerea presedintelui ratingul partidului va scadea vizibil.
Dar, pe de alta parte, stie si faptul ca, in conditii de functionare normala in R. Moldova in urmatorii doi ani si jumatate, nu va mai veni niciodata la guvernare singur sau, eventual, ca vioara intai. De aici jocul lui totul sau nimic al liderilor PCRM, refuzul de a veni in Parlament si asteptarea strategica a iernii. O iarna in care rolul Rusiei va fi crucial, in momentul in care Putin a dat deja din degetul lui Medvedev si a avertizat Chisinaul, iar pretul gazului nu este deocamdata stabilit decat pentru o perioada scurta.
Strategia PCRM este clara de aici inainte: modificarea discursului spre Eurasia, unificarea pozitiilor ideologice ale partidului si lansarea mesajelor clare si coerente in acest sens (inclusiv povestea schimbarii steagului).
Din acest punct de vedere, Congresul din 9 iunie al partidului va fi unul determinant pentru scena politica interna. Intrebarea este insa una singura: cat mai reprezinta comunistii butonul favorit al Moscovei in evolutiile din R. Moldova si care va fi valoarea lor de intrebuintare de aici inainte?
„Vlahi”, „moldoveni”, „transnistreni”
Daca, ideologic vorbind, tabara comunista se omogenizeaza, Alianta sta deocamdata prost la acest capitol. Disensiunile sunt vizibile, unele profunde, iar judecatorul Timofti, in pofida defectiunii din discursul de investitura, va avea un rol esential de jucat aici. Insistenta cu care tematica identitara reapare pe agenda Chisinaului nu este cel mai bun si cel mai eficient semnal in aceste momente.
Nimeni nu are nevoie, nici in interiorul Aliantei, nici pe relatia bilaterala cu Romania sau cu UE, de o „agenda a suspiciunii” din acest punct de vedere, indiferent ca este vorba despre „minoritatea moldoveneasca” din Ucraina sau comisii comune de istorici cu parteneri strategici de departe.
In plus, exista si un risc. Dupa cum a indicat cazul asa zisei „minoritati vlahe”, Bucurestiul a indicat ca nu este dispus sa accepte „minoritati inventate” chiar din partea unor vecini cu care are relatii traditionale de amicitie.
Fie si din considerente de coerenta, este evident ca in acest moment existenta unei „minoritati moldovenesti”, oriunde ar fi ea, nu poate fi acceptata. A insista inseamna a pune Romania in situatii, practic, imposibile.
In plus, chiar ratiuni de ordin intern ar trebui sa impiedice Chisinaul sa transforme identitati regionale – absolut legitime, de altfel – in etnosuri nationale de sine statatoare. Caci, daca ar face asta, nu ar mai avea niciun motiv sa anuleze sau sa combata identitatea… „transnistreana”, care, pana la urma, urmeaza acelasi scenariu al regionalului care vrea sa devina etnos.
Ca tensiunile in dosarul identitar exista, chiar in interiorul Aliantei, o demonstreaza inclusiv recentul caz al cursului de istorie. Inainte de guvernarea comunista, erau doua: „Istoria Romanilor” si „Istoria Universala”. Comunistii, prin apel „la Europa”, elimina istoria de la Bacalaureat, scot manualele anterioare si modifica cursul in „Istorie integrata”, in realitate o istorie sovietica reesapata.
Dupa 2009, Alianta scoate manualele comuniste, dar face initial o greseala strategica: in toamna lui 2011 cumuleaza disciplinele „Istoria Romanilor” si „Istoria universala” si pastreaza un singur curs, numindu-l „Istorie”, (tot) o „istorie integrata”, europeana de data asta, menita sa inlocuiasca vechile manuale.
A fost o eroare, nu doar de comunicare, iar reactiile nu au lipsit, inclusiv in interiorul Aliantei. Drept consecinta, decizia a fost modificata, iar incepand cu anul de studii 2012-2013 cursul – caci tot unul va ramane – se va numi nu „Istoria”, ci „Istoria Romanilor si Universala”.
E un compromis, fireste, in acord cu „cerintele europene” – mult mai invocate in acest domeniu decat in altele! – dar pare unul rezonabil. Chestiunea este ca nici el nu poate sa satisfaca optiunile politice ale AIE din acest punct de vedere. Sa speram insa ca ratiunea va triumfa, caci abordarea fata de aceasta chestiune identitara capata si alte semnificatii: ne place sau nu, atitudinea fata de dosarul identitar a fost si este si un semnal de politica externa foarte semnificativ.
Si aici ne intoarcem – desi nu ne-am indepartat niciodata – la agenda proaspatului presedinte.
Go West!
Domnul Timofti nu a fost neutru – si bine a facut – in ceea ce priveste orientarea externa a R. Moldova. A indicat Vestul asumandu-si proiectul de integrare europeana al Aliantei. Prima vizita la Bruxelles, a doua sugerata la Bucuresti, sunt semnele unei normalitati pe cale sa se instaureze peste Prut.
Dar de aici incepe greul. Sondajele de opinie indica periculos faptul ca populatia se decupleza, incet, de proiectul european. A auzit prea mult vorbindu-se despre asta, a sperat la fel de mult, dar Alianta nu a furnizat nimic concret deocamdata.
Oficialii de rang inalt din Ministerul de Externe si al Integrarii Europene de la Chisinau vorbesc – unul cu demisia pe masa – despre liberalizarea regimului de vize in 2012, altul despre posibila parafare a Acordului de liber schimb intre R. Moldova si Uniunea Europeana in 2013, dupa care ar urma parafarea si semnarea Acordului de Asociere, cel care va include si acordul privind crearea zonei de liber schimb.
„Oficial, ne merge bine”. Care este, insa, problema? Dincolo de contextul european fracturat si reticent, dincolo de problemele tehnice foarte complicate ale acestor dosare, dincolo de reforme interne profunde si eficace care trebuie implementate, chestiunea de fond este in alta parte. O stie toata lumea, chiar daca aproape nimeni nu o spune explicit.
Este vorba de Transnistria.
Europa si/sau Transnistria?
Indiferent ca e vorba despre liberalizarea regimului de vize sau de Acordul de comert liber, frontiera estica a R. Moldova ramane nodul gordian. Cum sa lasi sa treaca pe acolo persoane si marfuri pe care tu, ca stat, nu le poti controla pana la capat. De aici si dilema – capcana! – din care Chisinaul nu va putea iesi usor: in realitate, negocierile pentru integrare europena si pentru reglementarea chestiunii transnitrene se desfasoara concomitent, chiar daca nimeni nu o spune public.
Este nevoie de un accept crucial al Tiraspolului pentru ca negocierile Chisinaului cu UE sa poata avansa, in sensul securizarii frontierei estice a republicii. Chisinaul poate argumenta ca asta si doreste, respectiv solutionarea chestiunii transnistrene prin procesul de europenizare, deci dublarea sau suprapunerea dosarelor este asumata explicit si strategic de catre Chisinau.
Asa o fi, insa apare urmatoarea problema: daca „Tiraspolul” nu va face concesii? Daca va bloca extinderea controlului de facto al R. Moldova asupra Transnistriei, respectiv va bloca Chisinaul in ambele dosare, cel al vizelor si cel al acordurilor economice, ce va face Chisinaul? Cum va reactiona? Care e varianta de rezerva? Isi vor asuma liderii politici de la Chisinau ideea ca esecul negocierilor in dosarul transnistrean poate bloca negocierile in dosarul european?
Aceasta-i intrebarea.
Rusia muta cu Rogozin
Numirea lui Rogozin trebuie citita inclusiv in acest context. Chisinaul si-a ales presedintele, a indicat directia Vest, dar Moscova face o mutare – din punctul ei de vedere – de maestru. Prin numirea lui Rogozin, Rusia tempereaza entuziasmele de moment si modifica aproape radical datele problemei inclusiv pe frontierea de Est a spatiului euroatlantic.
Cum citim aceasta mutare si care sunt perspectivele? In esenta, situatia din aceasta zona era, practic, blocata, in pofida reluarii negocierilor in format 5 plus 2, a carui relansare a fost posibila doar cu acordul Rusiei, care, de obicei, nu deschide niciodata negocierile daca stie ca le va pierde.
Nu s-a avansat aproape deloc si nu exista premise ca se poate avansa in continuare pe scenariul de pana acum. Mai mult, riscul transnistrizarii R. Moldova nu poate fi eliminat din niciun calcul strategic.
Mai mult, un personaj precum Rogozin, cu bagajul sau remarcabil intelectual si geopolitic (gestionarul dosarului Kaliningrad, apoi cel al NATO), nu poate fi trecut pe linie moarta, mai ales ca pozitia pe care i-a conferit-o Putin – de ambasador la NATO – a fost una dintre cele mai expuse mediatic.
Mutarea pe Transnistria nu poate fi o retrogradare. Rogozin este unul dintre numele aflate in carti pentru anumite pozitii de putere de peste sase ani din Federatia Rusa. Faptul ca Rogozin a fost numit acolo indica faptul ca Moscova nu este dispusa sa cedeze pe acest dosar.
Tinand seama de cele evocate mai sus, devine limpede ca intreg contextul regional poate capata o alta dinamica de aici inainte.
Raspunsul spatiului euroatlantic si al Romaniei, ca stat de frontiera euroatlantica, trebuie sa fie pe masura, dar cu masura. Retorica belicoasa este in afara discutiei, iar Bucurestiul trebuie sa aiba capacitatea de a raspunde inovativ, inteligent si suplu unei provocari de securitate pe care intreg spatiul euroatlantic o resimte ca atare.
„Solutiile” de pana acum – centrate pe schimbarea binomului Chisinau – Moscova in Chisinau – Tiraspol in abordarea conflictului – s-au dovedit fundaturi, pentru ca nu au adus nici mai multa prosperitate si securitate cetatenilor R. Moldova, nici mai multa securitate in regiune.
Moscova a mutat, si nu pentru R. Moldova in primul rand, ci pentru spatiul euroatlantic.
Este evidenta nevoia unei schimbari de registru prin care initiativa sa fie preluata de tabara euroatlantica, iar Moscova sa nu mai poata bloca procesul de integrare europeana si santaja R. Moldova si, prin ea, intreaga regiune, prin iminenta transnistrizare.
O asemenea solutie ar fi singura mutare capabila sa duca jocul european mai departe pentru R. Moldova si sa scoata Romania si aliatii sai din pozitia defensiva in care au fost plasati.
Doar o asemenea mutare ar putea deveni cu adevarat ridicarea manusii de catre Bucuresti si aliatii sai euroatlantici.

Articol publicat pe www.ziare.com